Lucian Avramescu: Nesfârșita tăcere

De-acum pot trăi singur, scria prietenul meu, poetul Grigore Vieru
La ce-mi mai folosesc ochii când pe toate le-am văzut
La ce-mi mai folosesc picioarele
Când pe toate le-am colindat
Sau poate că nu el spunea toate astea din care lipsea folosirea vorbei
La ce-mi folosește cuvântul când pe toate le-am cuvântat
Dar el  n-a putut spune asta…

Privesc înrămate pozele copilăriei mele
Eu, în mijloc, cu părul bălai
Și micii pumni strânși
De frica pozarului
Sau bănuind luptele ce urmau să vină?

Toți din poze sunt duși
Ca niște dinți albi și frumoși cândva
Care au dezgolit pe rând gingia

Distribuie prietenilor

La fiecare încercare de cuvânt, la care chibzuiesc îndelung,
Trebuie să adaug un răspuns
Iar răspunsul nu mai are cum veni
De aceea-s sfătuit că tac
Sau poate că doar eu însumi îmi propun tăcerea fără întoarcere

Seara își adună rămășițele din văi
Pentru a încropi un întuneric relativ
Somnul nu mă găsește niciodată
Poate pentru că mai am puțin
Iar puținul nu trebuie consumat fără folos

De-acum pot trăi singur, scria prietenul meu, poetul Grigore Vieru
Și a plecat acolo unde își viețuiește rodnica, nesfârșita tăcere

15 noiembrie 2020, Sângeru