Lucian Avramescu: Norii au pus palma pe gura apusului

 

Să-ți adresezi ție însuţi încuietoare întrebări, iată un joc pe care
În singurătate îl poți încerca:

Cui ai putea fi analog?
Doar mie însumi, am strigat,
Fără voce firește
Spre a-mi ascunde nesiguranța
Cea care n-a mers niciodată pe sârmă
Ci doar zdravăn agățată sub ea cu ambele mâini

Distribuie prietenilor

Cu ce ți-e superior azurul?
Cu nimic, sau poate cu pogoanele lui care mie-mi lipsesc
Azurul, ca și mine, e duios
Mâinile lui se scufundă în buclele de curând săpunite ale iubitei mele
Și nările lui de azur miros părul ei de azur
Ceea ce fac și eu, dar iubita mea doar la răsuflarea mea
Care e tot de azur tresare, se înfioară, îmbrățișează prin ricoșeu
Mi se dăruiește cu o îndrăzneală care nu apare
Când cerul îi pipăie fustele şi fruntea

Cu ce prilej te afli pe aici?
Ei bine, lumea era orfană de un mut chipeș,
Pe care cândva străluciseră cuvintele ca o armură
Fusese tot dat prin mierea și polenul cuvintelor
Care, de la o secetă mare, au prins să se usuce pe el

Te crezi deștept? – era ultima întrebare încuietoare
pe care el/eu mi-am/și-a pus-o
Doamne ferește, prostia m-a salvat din nenumărate
Situații fără ieșire
Ea vine dintr-un nesecat izvor
Al inconștienței alinătoare
Lumea e încărcată de deștepți
Iar singularitatea mea ar fi avut firește de suferit
Dacă mă trezeam unul dintre ei
Așa că prostia mi-a dat râvnita individualitate

E seară. Am obosit să-mi mai pun întrebări
Adorm după atâția ani de nesomn
Cu întrebările în gura care nu știe să le rostească
Și tot ea nu le poate da un nobil răspuns

Norii au pus palma pe gura apusului
Care cască străveziu, multicolor, cosmic
Să nu se vadă amigdalele
Printre care soarele coboară în ființa fără de ființă a lumii

16 noiembrie 2020, Sângeru