Lucian Avramescu: Nu fugi, zise îngerul, din calea oamenilor

 

Nu fugi, zise îngerul, din calea oamenilor,
Ei au, fiecare, o bucăţică de dumnezeire
Sub umărul stâng,
Acolo unde inima se dă cu împrumut la nevoie,
Iar sufletul poate fi în podul palmei cu care mângâi şi rar loveşti

Nu fugi, zise îngerul, din calea oamenilor,
Fiindcă ei adie a nemurire
Chiar muritori fiind

Distribuie prietenilor

Nu vezi, mă apostrofă el,
Cum lujeri subţiri, ca nişte pene de aripi,
Cresc din ei,
Nu le vezi norii frumoşi ai îngândurării?

Oamenii, mă lămuri îngerul,
Care se uita la mine ca la Dumnezeu,
Poartă pe pământ chipul Lui

Atunci m-am speriat şi am zis:
Purtătorule de aripi,
Oare nu ţi-ai luat o libertate prea mare,
Nu vorbeşti cumva de capul zborului tău
Şi de capul măreţiei neîngăduite?
Nu supăra cerul, punându-mi-l mie în cârcă!

Cerul eşti tu, mi-a mai zis, tu, omule,
Aşa cum cerul e furnica şi omida
Şi metafora dragostei
La care migăleşti până la sfârşit,
Vesel şi încrezător,
Pe voi laolaltă El v-a lăsat să fiţi

Şi atunci, l-am întrebat, îngrozit de-a dreptul,
Cine ne mai judecă şi cine ne mai pedepseşte?
Şi a fost prima oară când îngerul a râs,
Fiindcă îngerii nu râd niciodată,
De neştiinţa mea, poate, de prostia mea nemărginită, sigur.

L-am urmărit lunecând pe aripile lui
Ca nişte eşarfe lungi
Printre munţi şi păduri
Iar munţii şi iarba semănau
Blând şi luminos cu cineva,
Cu tine femeie, cu tine prietene
Cu tine care, duşman mă judeci,
Cu oamenii, adică,
Pictaţi pe Capela Sixtină a cerului

Sângeru, 29 martie 2019, Sângeru