Circulă vorba că, insultând prin prestaţie, grav şi inadmisibil,
Politicienii români,
Omorând cu vorba gloriile locale, mişcând, peste limitele de sensibilitate admise,
Discursul public,
Obligatoriu anost,
A fost pusă la cale asasinarea polonezului Tusk.
Polonezul se face vinovat de împuţinarea gloriei autohtone,
De la putere, dar şi din opoziţie,
Glorie care se găsea şi aşa rezumată.
Dar ce mai contează!
Vina sa a fost evidentă încât toate statele paralele,
Statul de loc, statul Dragnea şi statul Iohannis
Şi-au dat mâna..,
Crima nu se va petrece ca-n Dallas, cu glonţul,
Americanii fiind ştiuţi pentru primitivismul asasinatelor lor,
Ci cu vorba meşteră, încât nimeni nu va fi înlănţuit

Declaraţiile discret ironice fac începutul.
Apoi creşte cleios începutul sfârşitului,
În care polonezul atârnă în sforile presei,
Spânzurat ca Francois Villon, care nota autoironic în celulă:
“Grumazul meu legat cu şnurul
Vedea-va cât atârnă curul”.

Ce nu ştiu “ceolovecii” politici şi din presa română,
Care, încercând asasinarea lui Tusk,
Se laudă că ei i-au scris discursul,
Că ei i-au legat buricul frazelor
Şi puţin lipseşte să şi-l asume vocal,
Tusk dând doar din buze, ca la play back,
E că acel concetăţean al Contesei Walewska,
Desprins din bolovanul politicianului universal,
A pus suflet,
Alo, suflet am zis,
În vorbe a pus suflet, iar sufletul nu poate fi imitat.

De contestat, nici atât.
Seară bună, că acum când scriu e seară!
Lucian Avramescu
(Textul de mai sus nu este o poezie, nu este o melancolie, nu este o răzvrătire pamfletară, ci doar o scrisoare-rugăminte către confraţi. Nu-l omorâţi pe Tusk)