Lucian Avramescu: Povestea neamului prost

 

 

Pe porţile mari ale Muzeului Pietrei, de când deplasările mele prin sate în căutarea lucrărilor dăltuite în calcar de țărani au devenit o aventură, am pus un afiș care explică dorința mea de a cumpăra obiecte întregitoare pentru reperul de vechime pe care-l rânduiesc de douăzeci de ani la Sângeru. Alături scrie intrarea gratuită pentru vizitatori și numerele de telefon la care pot fi cerute lămuriri.

Ieri pe la prânz a sunat un nene pe numărul soției. Știa că eu nu pot vorbi și i-a spus că are de vânzare o rășniță. Să întrebe dacă mă interesează, ceea ce consoarta a și făcut.

Distribuie prietenilor

Sigur că mă interesează.

Dar avem peste o sută din toată țara, spune ea, știind că fiecare leuț merge acum spre construcția Bisericii de Piatră din Livadă.

Da, dar aceste obiecte se pierd și e păcat, zic eu. N-o cere marea cu sarea!

Omul, dintr-un sat sângerean, că sunt vreo cinci ghemuite între dealuri și păduri, s-a mutat în Spania și a venit să vândă casa părintească și tot ce e de dat pe bani. Auzind că e unul care cumpără pietre, s-a documentat, a trimis pe WhatsApp poza obiectului și a întrebat cât dau pe el.

Cât? – m-a întrebat Giorgiana.

Nu știu! E al lui. El să spună! Dacă pleacă în lume, probabil că nu pleacă cu pietroiul în spinare. Zi și tu un milion, adică o sută de lei.

Câââââât? – a măcănit lung consăteanul meu spaniol, cu o voce pe care am auzit-o și eu dând ocol camerei și rașchetând nervoasă pereții. Mai bine o arunc pe gârlă decât s-o dau cu atât.

Întreabă-l cât vrea pe ea și i-o cumpărăm, am scris pe un colț de ziar, iar soția l-a întrebat. E un muzeu cu intrare liberă și reprezintă și satul în care v-ați născut, a mai adăugat ea.

Nu i-a răspuns și a închis nervos telefonul.

M-am interesat printr-un vecin al lui cât vrea pe piatră.

A zis că fără o mie de euro n-o dă. Nu-l știi pe ăsta? Neam prost. A venit din Spania cu o rablă de mașină și de două luni se chinuiește să vândă casa părintească. Nici nu s-a dus la cimitir să pună o lumânare la ai lui.

Îmi amintesc o întâmplare de acum vreo zece ani din Mireș, alt sat al comunei. Pădurea spre cascadă învelea blând o casă mică, ușor răzlețită de celelalte, din poarta căreia ne privea nedumerită o bătrânică. Eram cu doi băieți, ajutoare, și Mercedesul meu din 1999 cu care am cărat teici și pive și… până au căzut tablele de pe el. I-am explicat ce vânt ne aduce pe acolo. Am, maică, o râșniță, dar e îngropată în grădină unde pun ceapă. Mă încurc de ea și de când mi-a murit omul nu găsesc pe nimeni să o scoată de acolo.

Cu două cazmale, lucrătorii mei au scos frumusețe de râșniță din pământ.

Cât vă dăm pe ea măicuță? Doamne, Dumnezeule, păi eu trebuie să vă cinstesc. I-am întins niște bani și s-a arătat sincer mâhnită. I-a refuzat așa că am oprit la primul magazin și i-am umplut o sacoșă cu ce am considerat eu că-i face trebuință.

De ce am lipit matinal cele două întâmplări? Poate pentru a arăta că lumea se schimbă cu toate că la cascadă apa e la fel de limpede, iar căprioarele se adapă fără să fie  împuşcate ca-n poezia lui Labiș.

Buni zori, prieteni, și să vă bucurați de  o zi de toamnă  cu frunze care uită să cadă, iar dacă au căzut, să se suie înapoi în crengi!