Lucian Avramescu: Prima generație omorâtă de pandemia telefonului

 

Mi-e frică de coronavirus ca de un camion care poate să mă calce. Atent fiind, pot scăpa millimetric, așa cum mi s-a mai întâmplat. Lumea trăiește însă, fără carantină și alarme, fără interdicții militare și politicieni care să se dea scrobiți, sfârșitul a tot și toate. Sfârșitul lumii sensibile nu se produce prin ciumă sau coronavirus, ci prin telefon. Telefonul a confiscat iubirea și a instalat dictatura singurătății.

O doamnă îmi scrie că o căsnicie, pe care o credea eternă, s-a destrămat pentru că soțul, dar și ea, în puținele clipe când se vedeau acasă, fiindcă ambii aveau slujbe grele, se refugiau, după trei vorbe, în lumea telefonului. Acolo puteau sta oricât, uitând că celălalt, viu, e alături. Uitând unul de celălalt. Imaginați-vă o familie cu doi copii măricei. Toți patru mănâncă la aceeași masă. Toți patru sunt contaminați de molima telefonului încât și mâncând se uită în ecran. Lângă umărul tău se află persoana iubită. Da, dar ea se găsește la o distanță de mii de ani lumină. Sau de mii de ani întuneric.

Distribuie prietenilor

Am scris și eu de câteva ori despre pericolul de a-mi fi furat copilul, unicul vulnerabil în casa mea. Cartea, pentru generația din care face parte, a devenit un blestem. Joaca pe deal e înlocuită cu joaca în iluzia pușcăriei diabolice din palmă. Carcera asta prinde și nu mai dă drumul. Gratiile sunt sigure, iar odată capturat, nu mai ai scăpare. Dacă e o conspirație mondială, apoi ea aici trebuie căutată. Virusul va mai ierta. Diavolul telefonic nu.

În vremea juneții mele, pe stradă, oricât de grăbit erai, capturai un surâs, te îmbogățeai cu privirea care nu prea era întâmplătoare a unei fete frumoase. Azi toate fetele, frumoase sau urâte, nu văd decât Feții Frumoși din telefon, aparatul cu care merg așa cum patrupedele șaretelor purtau ochelarii de cal. Dau peste tine ca peste un stâlp, mirate o clipă că stă ceva în calea netedei lumi de iluzii pe care umblă cocoșate.

Populația tânără a planetei, anemiată, fără imunitate, din New York la Tokio și Hanoi, din Paris pănâ-n Gheboaia și Ferentari, a fost iremediabil capturată de acest virus util până la un punct. Punctul în care încetează dialogul, conversația necesară, și începe neantul, furnizarea de atracții care sunt facile, grobiene, porcoase, sexoase. Nu caută fetele la pubertate și băieții cărora le dă mustața viața unui savant sau cum a ajuns prima femeie pilot sau cosmonaut. Doar trei la sută din tineri își au, conform unui sondaj, modele de viață performerii minții, restul – fâțele din televizor, tipii cu bani nemunciți care afișează frizuri aiurea și mașini bengoase, șefii de gașcă din cartier. Telefonul e drogul prin care își transmit semnale, iar dialogurile sunt de obicei de șanț.

Nici un guvern nu a pus limite negoțului de moarte sufletească prin abuzul de telefon. De fapt nu individul vorbește la telefon, ci telefonul își ia în stăpânire proprietarul, inversând rolurile.

Un puști și-a înjunghiat mortal bunica pentru că nu l-a lăsat tot timpul la calculator, unde avea curiozități libidinoase. O puștoaică, silitoare inițial, cade în prăpastia fără fund a telefonului și consideră criminal gestul părintelui de a-i limita utilizarea diabolicei invenții. Sensibilitatea, dragostea de părinți, ambiția de a ajunge cineva s-au năruit în lumea subculturală în care telefonul performant – performant în distrugerea psihicului și sufletului unui copil – tronează.

De coronavirus vom muri o parte. De diavolul care e mânuit de o industrie de miliardari, nimeni  nu va scăpa.