M-am născut unde se întretaie brațele unei cruci mari. Așa arată comuna Sângeru, cu satele ei, mai mari sau mai mici, suite pe dealuri, lăsându-se în văi, iar harta, la care mă uit eu de mic, închipuie o cruce. Piatra Mică spre nordul brașovean, Valea Mare spre sudul cu viile Tohanilor și Cepturei, Mireșul, spre Cislăul buzoian, unde răsare de cu seară Luna, pe Bobaru, și-n zori, Soarele, ca un ban uriaș de aur, iar Apusul e dominat de satul Tisa.
Satul Sângeru e în mijlocul acestei comune mari, care-i poartă numele. În buricul ăsta rural am copilărit eu, în casa bunicilor de mamă, Elena și Mihai Breslașu, țărani pe cât de harnici, pe atât de săraci. Le-am spus mamă și tată, fiindcă părinții care m-au adus pe lume erau plecați, nu departe (cea care m-a scos din pântec la 19 ani, era învățătoare la Vadu Săpat, iar tata, oropsit să fie fiu de ”chiabur liberal”, nu-și mai făcea loc să respire în politica de îngrădire a ”dușmanilor poporului”.
Mama Lenuța, cum o strigau vecinii, rămâne cea mai inteligentă femeie pe care am cunoscut-o în lunga mea viață. M-a preluat la opt luni și m-a suit măricel la școli, liceu, facultate, facultăți, grijulie cu mine, cu o iubire care-mi transmitea luciditate și răspundere. Tata Mihai, care fusese uitat prin războaie, fiind croitor și oastea avea nevoie de haine spre a adăposti păduchii, sub căptușeală, fiindcă, vorba lui Arghezi, acest inamic a omorât mai mulți soldați ca inamicul din tranșee, tata, zic, era un om blând și avea un rar talent de povestitor. Ituța (așa-i ziceam mămicuței, învățătoarea pe care o vedeam o dată pe săptămână, când trecea dealurile, uneori prin nămeți, să mă vadă) mi-a spus, școlar fiind, când l-am isprăvit de lecturat pe Creangă, să-l ascult pe bunicul, fiindcă el nu va termina niciodată de povestit cu har, cu belșug de frumusețe a vorbei. Și așa s-a consumat copilăria mea harnică și fericită, lângă acești doi părinți-bunici, de la care mi s-a tras bruma de talent și înțelepciune care ar fi prin mine. Alături de ei se afla străbunica Maria Palaș, care a îmbrăcat haine negre la 27 de ani, când i-a murit soțul, artist al lemnului cioplit sub streșini de case vechi, ca o împletitură brocart, și de atunci n-a mai avut decât lacrimi pentru cel dus, iar ideea remăritișului a stat departe de ea ca un blestem pentru sufletul ei iubitor. Toți trei sunt (erau) într-un țarc de sârmă delimitatoare în cimitirul bătrân ca eternitatea din Sângeru.
Azi am isprăvit de împlinit o promisiune pe care mi-am făcut-o când am găsit, în cimitir, crucile vechi căzute, mormintele părăsite de dragoste, iar harnicii mei bunici și străbunica, lăsați de mine, de oricine, pradă buruienilor și uitării. Promisiunea de a le ciopli crucile de piatră, cum erau cele ale satului vechi, pentru mormântul în care stau alături bunicul, bunica și străbunica, se vădea a fi o ambiție greu de împlinit într-o lume confiscată de faianța care a trecut din bucătărie în cimitir, iar pietrarii sunt mai rari ca stelele căzătoare.
Mormântul, proaspăt, este în așteptarea florilor pe care le voi sădi cu fiica cea mică și soția mea, părtașe ale acestui demers sufletesc și martore ale unei căințe.
Crucile de piatră îmi par luminoase ca bunicii și străbunica mea.
