Lucian Avramescu: Scrisoare de răspuns: De ce să-și atârne politica izmenele pe gardul meu?

 

Cineva mă ceartă, cu o prietenie laudativă, că am uitat să scarmăn politicienii, cu pieptenele curajos, zice el, al peniței mele (care a suferit modernizări, zic eu, legate de manufactura electronică a scrisului). Nu mai scriu ca Alecsandri, cu pana muiată în butelca mică a călimării. Avantaj atunci: scrisul, chiar ilizibil cum e al meu, nu se pierdea decât prin accidentul unui incendiu. Acum, dacă un deșt se reazimă aiurea pe tastă, se șterge o jumătate de carte și un pogon de presupusă inspirație.

Nu mai scriu decât rar despre politicieni fiindcă m-a cuprins din urmă un fel de lehamite înrudită de aproape cu inutilitatea. În plus, cum îmi zicea fiu-meu, nu le mai face hatârul de a-i băga în cărți. Chiar criticându-i îi faci să rămână.

Așa să fie? Așa e! La mine rimele vin ușor și nu mi-ar fi greu să amestec în poezie sonorități care să-i lipească pe Ciolacu și Orban, într-un catren de otrăvuri, altfel buni amici de înțelegeri dincolo de periferia microfoanelor și ambii, pentru mine, perfecte hahalere.

Gazetărind liber, de la făptuirea primului ziar al Revoluției, pe care eu am trăit-o ca atare, am avut timp să cunosc toată mizeria politicii și starea de găinărie cu ștaif care a cotropit țara. Mă trag dintr-o familie liberală, votez – de la o vreme boala muțeniei m-a ținut acasă – să nu-mi supăr mormintele, cu ei, dar n-am convingerea că bunicii și-ar mai vota urmașii ilegitimi. De la Iliescu încoace, PSD a făcut ca șefii de cancelarii din CC să devină de a doua zi miniștri, parlamentari și iute de tot unii din înstăriții democrați ai Europei. S-au făcut averi colosale cu o iscălitură de înstrăinări, iar indivizi care n-au avut decât secretare și șoferi, mulți secături ordinare, să conducă destine prin discurs „patriotic” și nervos care stă bine proptit pe portofelul personal doldora.

Nu, nu mă certa că nu mă implic! O fac în felul meu. La cele peste treizeci de chinovii copertate, dedicate mai ales iubirii, adaug un Muzeu al Pietrei care grăiește despre durată și obiceiuri străbune. Am adunat peste trei mii de piese în colecții, curți și rânduieli de semnificație în douăzeci de ani. E unic, spun mulți, și eu știu că așa e. Pun acum o chinovie de piatră pe care am numit-o Biserica din Livadă, proiect greu dar care prinde zilnic contur, închinat Maicii Domnului. Încercarea simbolică e de a așeza împreună creștinii care cred în același Dumnezeu, rugându-i să nu-i mai răstignească de două ori pe an, cum se petrece de la marea schismă de acum un mileniu și ceva, Fiul.

Ce să caute politica aici, cu izmenele pe gardul meu?

Vin oameni și durerea mea este că nu le mai pot povesti. Unii, nu mulți, au trimis ajutoare caznei mele. Le veți găsi numele dăltuite în piatră la întrarea în Biserică. Din când în când banca mi-i spune și eu mă grăbesc să le mulțumesc în scris. Sunt singurele dovezi de sprijin pe care le accept. De altfel nici nu am avut prilejuri să refuz statul, indiferent la travalii culturale care nu au atingere cu interesele lui împărțite pe căprării pretins doctrinare.

Așadar nu mă mai certa prietene! Am crezut prea mult pentru a mai umbla să repar lehamitea mea!