E unu noaptea. Adormisem. Mă trezește vocea scrâșnită a unei reporterițe de anchete, de la o televiziune la care nu mă mai uit. Soția se uită fiindcă e singura  care transmite drama de la Spitalul Foișor. Tragedia de acolo, fiindcă e o tragedie. O întreb ce a luat foc. Îmi face un rezumat. Spitalul, după ce toate celelalte s-au umplut cu sufocați Covid, trebuie transformat în suport. Nu mai e oxigen.

Mă gândesc la fabrica de oxigen a Munților Carpați. Cum să nu mai avem noi oxigen?
Sunt scoși unul câte unul pe targă, la miezul nopții, bolnavi cu intervenții proaspete pe șold, pe oase, pe… Salvările îi duc la alte spitale sau direct la domiciliile lor dacă n-au apucat să fie operați. Mai târziu. Prioritate -Covid.

Acum a murit unul sufocat în ambulanță, stând la coadă. Un grup de circa zece inși bate cu palmele în geamurile ambulanțelor care pleacă greu, cu ajutorul jandarmilor. Televiziunea îi filmează predilect. Bolnavii nu mai înțeleg nimic. Doar o spaimă mare li se citește pe chip. Sunt rudele bolnavilor cei ce fac revoluție, adâncind o tragedie? Nu. Acelea plâng.

Un tânăr, cu alură sportivă, învelit în tricolor, râde cu o blondă care pare că imortalizează ceva. Niciunul n-are mască. E clar că li se rupe. El își aprinde o țigare de lux. Lovesc cu palmele în ambulanțele care pleacă din infern în infern.

Cine a decis crima asta? Și alte spitale au fost făcute Covid. Dar nu evacuând bolnavii la miezul nopții.

Răspunde un oficial. Apoi altul. Se caută prin buzunarele minții de scuze. Apoi cineva spune că decizia e luată de joi, dar managerul spitalului nu s-a supus. A tras de timp. Nu vrea covizi în spitalul lui. Nici doctorii nu vor covizi în spitalul lor. Nici asistentele, infirmierele, portarii nu vor covizi în spitalul lor.

Cei zece strigă jos Voiculescu. Reporterița televiziunii Voiculescu strigă jos ministrul Voiculescu, sfărâmându-și măselele. Pare o Șoșoacă a presei. Dar ce ăsta mai e ministru? Credeam că nu mai e. El a semnat. El și Arafat. Da, doar Voiculescu-ministru e vinovat. Ce a semnat? Nimeni nu știe, dar trebuie linșat. Sunt cu totul de acord. Eu l-am dat afară de o săptămână, după o scrisoare deschisă la care nu mi-a răspuns. Dar nu asta contează. Contează haosul criminal.

Se face politică pe oameni în suferință. Ăia zece înveliți patriotic în tricolor fac politică, televiziștii fac politică, chiar și jandarmii care nu au curaj, ca niște milițieni pitiți sub pat la Revoluție, fac politică neatingându-se de ăia fără mască de contestă Covidul și blochează ambulanțele. Doar mulții bolnavi evacuați ca niște geamantane de carne vie nu fac politică.

România e un vagon de carne vie care lunecă fără locomotivă spre nicăieri. Pe geam zboară cadavre, tot mai multe. Ieri 200 de Covid, 7 de cancer, altele de zeci de boli care nu mai figurează în catastife.

Nu mai pot dormi. Deja e patru, ora la care mă scol. Afară suflă un vânt rece, de toamnă târzie. România e un mare spital-tren care-și cară morții spre un cimitir care nu există. Aș fi vrut să scriu ceva frumos, despre doctorița Tănase, de la spitalul din Ploiești, care a întors-o pe soacră-mea de la saturația cu oxigen în care ești semimort, la 94 și a reînvățat-o să râdă.

Deci totul ține de oxigen. Unul dintre propagandiștii inexistenței Covidului spune că oxigenul face cancer. Să respirăm, deci, cianură.

Azi noapte s-a mai petrecut un incendiu la spitalele noastre inflamabile. La Foișor! Ce nume duios și câtă câinoșenie și imbecilitate puse grămadă.

Se adună de zori. Berbecul Burebista a rupt ieri un corn fiului lui cel mare, care dădea semne de virilitate precoce. Bătrânul, încă falnic, nu admite concurența. Și Zeus (sau Cronos?) îți ronțăia fiii. Voi merge cu lanterna să inspectez și bandajez. La București, statul, cu toate organele lui interne, până la neînsemnatul apendic, întreține focul nimicitor al haosului în vreme de ciumă.