Bună dimineața. Mă scol de când mă știu deodată cu zorii, atent la îmbujorarea zidurilor pe care se scurge lumina. Bucureștii sunt ca o stână – poate că a legendarului Bucur – în care au murit mioarele, câinii, măgarii care transportă desagii cu merinde și, la urmă de tot, ciobanii. Nu se aude nicio talangă, sunetele au amuțit ca vocea mea pe care încerc să uit că am folosit-o vreodată. Se poate viețui pe pământ fără moarte la fel de bine cum se poate exersa optimismul în tăcere, fără viață. Tăcerea lungă, nedefinită e mai aproape de cimitirele abandonate, în care numele au ruginit pe cruci, iar ierburi fără identitate înbrățișează lumea retrasă sub rădăcini.

Azi plec la Sângeru și presupun că ar trebui să mă bărbieresc spre a ajusta puțin chipul meu de anahoret. Cu o nerăbdare victorioasă mă așteaptă copila mea cea mica, iar eu trebuie să mă prefac vesel după ce prin mine au zburdat aparate, zeci de iradieri au scormonit dizgrațioasele dedesubturi cu mațe și ficați, creier și muci, descoperind că am o boală rară, care se vindecă greu sau niciodată. Nu știusem, după o viață lungă, că omul este un conglomerat de imperfecțiuni, bun de atârnat în măcelărie lângă bivoli și oi.

Soția spune că trebuie să scriem ceva pe un tipizat pe care nu-l am, cerând voie, cu argumente, să trecem de miliție, jandarmerie și armata cu tancuri. Mergem la copilul nostru, în satul în care m-am născut și unde am rânduit cel mai mare și durabil muzeu al pietrei. Nu-i destul ? Poate fi prea mult. Am ieșit din spital, tu ai fost însoțitoarea și îngerul păzitor! Complici! Nu-i interesează pe ei Muzeul Pietrei, iar dacă spui de spital te pot considera un evadat și te trimit îndărăt. E un stas pe care trebuie să-l bifăm.

Adică, mă mir eu, toți oamenii ies din casă cerând voie cu același argument? Aproape, cuvinte puține, stereotipii exersate, nimeni nu are timp de complicații, iar patrulele nu au auzit de poetul Lucian Avramescu și, în general, nu au auzit de nimic.

A dispărut și tânăra creolă care mătura afară și mă gândesc dacă nu cumva imaginația mea a fabricat-o cu două zile în urmă, uitând-o apoi în literatură. Niciodată un piept care sparge obraznic și sigur pe el bluza subțire, înflorată în aerul dimineții, nu poate abandona privilegiul de a fi viu. Femeile nu au atingere cu moartea și sunt sigur că ele vor supraviețui, indiferent de vârstă, despicând cu țâțele lor de țigănci tinere starea aceasta de convoi neîntrerupt către cimitire.Castanii au mai desfăcut trabucul mic al mugurilor, la care fumează dimineața, splendidă și pătimașă, așezată pe coate.