Buni zori, prieteni! Crezând eu, bine ținut în brațe de-o naivitate de care nu mă vindec, că-mi îndeplinesc îndatoririle de ”argat al opiniei publice”, am istorisit drama depresiei prin care trece o bună prietenă, doctoriță la terapie intensivă într-un spital mare. Plânsul ei a rămas anomim, ca și numele așezământului care livrează prin ATI, cimitirelor, morți împachetați în saci negri. Ieri au murit 170, iar prognozele avertizează că virusul, care se asociază, de obicei, cu alte suferințe, urcă exponențial. Ea mi s-a plâns că nu mai poate și ar pleca desculță pe câmpia cu zăpadă de sub cabinetul ei, înfrântă în meseria pe care și-a ales-o spre a vindeca, nu pentru a semna, neputincioasă ”externări la morgă”.

Între numeroasele comentarii de compasiune, pentru o doctoriță omenoasă și pasionată, care trăiește încă frumoasă și singură într-un apartament de bloc, măritată doar cu profesia de a face bine, am găsit câteva care m-au năucit. Unul este: ”va plăti nemernica pentru tot ce a făcut”. În altul este amenințarea că ”vom băga toți doctorii la pușcărie”. Acest ”vom” presupune o colectivitate, un numeral politic hotărât, când va ajunge la putere, să facă dreptate. Dar de ce la pușcărie și nu arși pe rug, într-o decizie cuscră cu cele ale inchiziției spaniole?

Ieri, soția mea care e ca și mine ziaristă, și-și face onest meseria la AMPress, de vreo cincisprezece ani de când a isprăvit facultatea, a discutat îndelung cu o asistentă de pe salvare pe care o știm bine. Ea a trecut de la statutul de ”sursă” ziaristică la cel de prietenă. Fusese în tura de noapte și la prânz nu se lipise somnul de ea. Ca de obicei, pentru a-mi da iluzia ieșirii din pușcăria muțeniei mele, telefonul era dar pe tare, iar eu participam prin mici notări pe coală, pe care soția le citea prietenei, la conversația care nu era chiar veselă.

Asistenta spune că statisticile despre covid sunt, fără voie, mincinoase. Bolnavii sunt mult mai numeroși. Are o colegă, pensionară, cu calificare medie, ca și ea, care tratează zeci de ”clienți” care s-au autodepistat cu coronavirus și stau acasă neștiuți.. Ea le administrează ce le dă și spitalul, numai că lipsa aparaturii cu oxigen îi duce prea târziu tot în locul devenit de spaimă.

”Bărbatul din Țigănie, de 39 de ani, de la voi din sat, a fost preluat de echipajul din care făceam parte, povestește ea.  Avea 47 saturația cu oxigen și aproape că se sufocase. Până la spital am reușit să i-o urc la peste 70. A murit la scurt timp. Sunt incredibil de mulți așa. Stau acasă. Știu un preot dintr-un sat, un profesor preluat cu salvarea în fază critică, a cărul fiică merge la școlă în continuare, cu sau fără mască, fiindcă ăștia mici când se joacă pierd sau aruncă masca. O familie cu multe încrengături, frați, veri, nepoți, toți bolnavi cu forme deocamdată ușoare într-un sat care nu are oficial niciun bolnav de covid-19”.

Deci tu crezi că numărul bolnavilor e mult mai mare? – întreb eu. ”Nu cred! Știu! Și mai știu că vin valuri de tineri cu forme medii și grave care, la începutul pandemiei, nu erau”.

Sub materialul meu ziaristic, citat la începutul acestor gânduri pe care le scriu acum, am găsit și câteva înjurături la adresa mea. Sunt învățat și le-am lăsat acolo, să eclozeze la vedere.

Cică într-un personaj feminin fără nume, dar ironizat de mine, aș fi făcut, în netrebnicia mea, referire la o anume eroină  Șoșoacă. Sub un chip de patriot adevărat, care-și riscă viața pentru binele poporului, obligat la ”botniță” prin conspirația politico-medicală, eu aș fi identificat un farsor care adună adepți.

Da, sunt un român bătut în cap. Plus că sunt de modă veche. Eroii mei din cărți erau Bălcescu,Tudor din Vladimiri, Ana Ipătescu. Brâncoveanu, Stefan cel Mare. Cea pomenită mai sus de cititorii revoltați, nu are caligrafiat numele în articolul meu, dar a fost identificată de vigilența celor ce nu cred că virusul există, după semnalmente – ”gură mare, care țipă lozinci patriotarde”. Deci semnalmentele coincid unui portret real.

Ceva se petrece urât la noi, peste valul năucitor de virus care mie mi-a omorât trei prieteni. Un val de ură, amestecat cu ignoranță, atacă nația ca o viitură care ia tot – copaci, vietăți, pleavă, case. Haosul amplifică o tragedie care este. Mă întreb dacă nu cumva suntem un neam de bătuți în cap, dacă tragedia nu ne învață solidaritatea de a ne apăra. Eu încă trag speranța că-s singurul.