Lucian Avramescu: Ține-mă de mână, prietenă

 

Ține-mă de mână, prietenă,
Prieteni n-am și nu-mi place atingerea dușmăniei lor.

Știu, sunt momente care ne-au apropiat
Și ne apropie,
Am făcut, ca pe niște fructe înzăpezite, copii,
Trupurile au trecut unul prin celălalt,
Dar mâinile noastre, cele care au urcat muntele,
Ținându-se strâns, sunt, peste toate, pecetea tainei

Cuibărite ca niște păsări, una în cealaltă,
Când prăpastia este atât de aproape

Degetele mele încrezătoare, respiră în degetele tale încrezătoare
Sufletul tău și inima mea
Locuiesc în legământul urcușului

Ține-mă de mână, prietenă,
Prieteni n-am și nu-mi place atingerea dușmăniei lor.

Iată-ne sus, la fel de singuri,
Pasul meu calcă deodată cu pasul tău,
Cu același picior pipăim drumul,
Din față se anunță meteorologice stihii,
Gerul va rupe maxilarele munților,
Dumnezeu se ține tot mai departe,
Dar câtă vreme, palmele noastre se găsesc în viscol,
Ca niște candele la purtător…

Ține-mă de mână, prietenă,
Palmele noastre urcă împreună muntele
Iar puterea lor e fără egal

Lucian Avramescu, 6 decembrie  2018, Sângeru

loading...

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.