Există cuvinte care se cer spuse şi adevăruri care trebuie cunoscute. Aceste rânduri sunt despre un asemenea adevăr, pe care l-am trăit şi peste care am ales să las să treacă un timp pentru a îndepărta orice bănuială a subiectivismului apăsat de emoţie, de afectivitate, de trăire şi implicare personală. Şi au trecut, deja, mai bine de cinci ani, de la orizontul cărora am toată convingerea că e de datoria mea să nu las nespuse cuvintele ce vor urma şi necunoscut adevărul din ele. Şi cum vine o zi pentru toate, 26 octombrie 2018 e, pentru mine, o zi despre şi pentru un Înger. Îngerul tatălui meu. De profesie medic. De vocaţie- medic şi cu mult mai mult de atât. Dovedind, cu asupra de măsură, şi respectarea jurământului profesional pentru care viaţa şi arta sa merită „să se bucure de renume şi respect” – cum stă înscris în litera angajamentului moral rostit la intrarea în profesie- şi deopotrivă a nescrisei legi de a fi OM, după cum eu însămi am văzut, ca aparţinător al unui bolnav aflat ani la rând pe foarte subţirea graniţă dintre viaţă şi dincolo de viaţă, parafate nu numai oficial- dr.Otilia Florentina Răcăşan, ci şi în multele chipuri ale dezvăluirii unui omenesc care pe holurile unui spital, în uşa unei săli de operaţie ori a celei de la Terapie intensivă am simţit că m-a salvat din nemărginirea multor clipe de spaimă pentru viaţa tatălui meu.
Se spune că îngerii sunt dublul ceresc al omului. Medicul Otilia Răcăşan este dublul pământesc al Îngerului pe care tatăl meu l-a definit astfel când, măcinat de o mult prea grea suferinţă, speriat dintotdeauna de boli şi de spitale încât nu a acceptat zeci de ani- da, zeci de ani – să mergem la medic şi internat aproape prea târziu în secţia de Chirurgie plastică şi reparatorie a Spitalului Judeţean de Urgenţă Ploieşti, şi-a găsit alinare şi încredere. Trecând nu prin una, ci prin multe intervenţii chirurgicale. Nu grele, ci foarte grele, într-o luptă de multe ore de fiecare dată a medicului amintit de a întârzia victoria unei boli al cărei nume îmi este greu să-l şi rostesc, să-l şi scriu şi care loveşte astăzi atât de mult şi de perfid. Refuzat fără nicio ezitare de un mare profesor, dintr-un mare spital bucureştean, strigându-mi la doar câţiva paşi de targa pe care se afla speriat, îngrijorat şi totuşi încrezător dragul meu tată, după ce îi ridicase grăbit doar un colţ al bandajului, că n-are ce să-i mai facă şi că nu înţelege de ce nu l-am dus legat, de mai mult timp, dacă de bună voie nu a vrut să meargă. Nu am să uit niciodată ochii asistentei sale privindu-mă, cu milă şi cu o oarecare jenă, cum mă sprijinisem lividă de peretele cabinetului, ca şi cum aş fi vrut să fiu zidul dincolo de care să nu treacă până la tata vorbele marelui chirurg, al cărui nume îi plăcuse de cum îl auzise fiindcă, pasionat de rebus fiind, îl asociase, într-un joc de cuvinte, ca fiind al unui om extraordinar. Şi pe care eu îl păstrez, dureros, doar în mintea mea, din respect pentru pacienţii pe care i-a salvat ! De uitat nu am să uit niciodată numele bacteriei numite pioceanic, tirul acuzaţiilor marelui chirurg că vreau ca tata să-i umple întreaga secţie de „ microbul albastru”răsunându-mi în urechi de multe, foarte multe ori, până astăzi.
De aceea am avut şi continui să am convingerea că, din noaptea de duminică în care a acceptat să opereze un caz aproape disperat, medicul Otilia Răcăşan a început să-i dăruiască tatălui meu ani de viaţă şi deopotrivă încrederea că îşi vede cu propriii ochi îngerul păzitor. E un înger- acestea au fost unele dintre primele cuvinte ale tatălui meu spuse după cea dintâi intervenţie chirurgicală, pe care mi le-a repetat apoi, iar şi iar, din adâncul fiinţei sale, în toţi ani câştigaţi sub lama bisturiului unui medic chirurg, om şi înger în acelaşi timp. Nu ştiu dacă au numit-o la fel şi alţii dintre pacienţii pe care pot depune oricând mărturie că i-a salvat, dar ştiu destui dintre aceia care mi-au mărturisit că se considerau mai mult decât privilegiaţi ai sorţii că a fost de gardă în ziua sau în noaptea care ar fi putut să le fie unora dintre ei chiar ultima. Săptămâni întregi nu am ştiut cum arată pacientul complet bandajat, victimă a unei explozii de butelie, vecin de pat cu tatăl meu. I-am auzit de multe ori doar răsuflarea, apoi într-o zi i-am văzut faţa arsă şi, peste câteva luni, am observat chipul frumos al unui bărbat tânăr, plecând acasă pe propriile picioare. Sunt convinsă că Îngerul tatălui meu a fost şi îngerul lui… Bătrânici firave, internate în aceeaşi secţie, mi-au spus în multe dimineţi sau în nopţile târzii, când aşteptam veşti despre tatăl meu, că dacă îl operează „doctoriţa aceea micuţă şi subţirică” nu trebuie să îmi mai fie frică fiindcă îl face bine. Fiindcă şi pe ele le-a făcut. Pentru că „ e bună şi miloasă”. Şi era în vocea şi în ochii lor aceeaşi lumină pe care a avut-o şi tatăl meu ori de câte ori mi-a vorbit, până în ultima clipă a vieţii sale pământene, despre Îngerul său. Acolo, în salonul de spital, în care a revenit de multe ori, pentru săptămâni după săptămâni, apoi în nenumăratele zile în care l-am dus la pansat după fiecare externare şi mai ales în multele fericite sâmbete în care, cu noua „viaţă” câştigată şi cu speranţa reînnoită a continuat să meargă, câţiva ani, pe vreme bună cu bicicleta, pe vreme rea cu microbuzul, douăzeci de kilometri ca să-şi pună obişnuitul bilet la Loto.
Sunt cuvinte pe care le-am „tăcut” public nedrept de mult. Sunt adevăruri pe care am întârziat deliberat să le fac cunoscute şi pe care nici acum nu le-am spus toate, fiindcă sunt mult prea multe şi greu de cuprins în cuvinte. Dar am ştiut mereu că am datoria ca într-o zi să le spun şi ziua aceasta am ales să fie chiar azi. Ca să-i spun prin ele, în ziua sa de naştere, medicului Otilia Florentina Răcăşan, acel „La mulţi ani !” al unei recunoştinţe devenite cu atât mai depline şi mai adânci cu trecerea timpului. Nu i-am cerut acordul să-i folosesc numele şi renumele şi ştiu că, în prea marea sa modestie, o să încline uşor capul şi, aproape roşind, o să spună, cum spune de fiecare dată, că nu a făcut şi nu face nimic extraordinar. Găsindu-le apoi altora şi altora merite…Tot ce pot să nădăjduiesc e să nu-i umbresc prea tare, a supărare, ochii în care eu am găsit de atâtea ori lumină, speranţă şi încredere, deşi eu îi pusesem pe umeri şi în … mâini povara de a aştepta mereu veşti bune, deşi eram conştientă că pretindeam cel mai adesea imposibilul !
Şi o fac în numele prieteniei pe care am fost şi sunt privilegiată să o primesc din partea domniei sale – dar mai ales în numele lucidităţii şi al obiectivităţii ce mă încredinţează că am datoria să nu mai păstrez doar pentru mine şi pentru cei apropiaţi adevăruri care trebuie cunoscute. Şi pe care de altfel cred că deja le-am întârziat prea mult în a fi cunoscute ! Fie şi pentru că sunt şi alţi oameni care au nevoie să ştie că există asemenea Îngeri şi că acela pe care eu l-am cunoscut în cel mai greu moment al vieţii mele ar fi putut fi, chiar în acel moment, cu îndreptăţirea specializărilor dobândite în ţară şi în străinătate, cu experienţa de practician, de cercetare şi inovaţie medicală în domeniul chirurgiei plastice şi microchirurgiei reconstructive, cu autoritatea de doctor în ştiinţe medicale, oriunde altundeva, în oricare dintre marile clinici ale lumii. În care i-ar fi fost infinit mai uşor să-şi practice meseria. Şi că de atunci până azi ar fi putut să plece de multe alte ori. Sau să abandoneze, să se plafoneze, să părăsească linia întâi pentru liniile ceva mai ferite ale luptei pentru viaţa altora. A ales să „construiască”, aici şi acum, o clinică asemenea celor de renume din Europa şi, foarte aproape de Ploieşti, ROUA Medical Center este dovada.
Şi cei care se tem pentru viaţa lor ori sunt la un pas să îşi piardă speranţa au tot dreptul să ştie adevărul despre un medic Înger…
Adevărul-adevărat pe care eu l-am văzut ochi în ochi şi l-am trăit !