Luiza Rădulescu Pintilie: La capătul lumii, pe planeta Sângeru, poetul Lucian Avramescu ridică o sfântă chinovie într-o livadă ce împresoară, cu duioşia florilor de măr, un muzeu unic al pietrei

 

Motto:“… pun piatră peste piatră/Dar ușă lasă-mă să nu-i fac/Pentru a intra în ea oricând rândunică și om și cer albastru, briza de seară și lumina  zorilor care se crapă ca un havuz” (Lucian Avramescu, Biserica din livadă, 16 martie 2021)

muzeul pietrei 1Zidit mai întâi, piatră cu piatră, în lumina gândului  şi desenat, cu migală, pe hârtie, în  precizia liniilor şi splendoarea  vitraliilor, un lăcaş bisericesc cu totul aparte    se ridică, tot mai înalt, în acest început de primăvară, în livada ce împresoară Muzeul Pietrei căruia i-a dat viaţă, în satul său natal,  scriitorul şi jurnalistul Lucian Avramescu. De două decenii, la Sângeru-  sat prahovean situat la răsăritul județului, la  hotarul  cu  Buzăul, pe malurile Cricovului Sărat și ale afluenților acestuia Salcia și Sărățica, pe care un jurnalist străin, văzându-l , l-a numit „Toscana României”- la puţin peste o sută de kilometri de Bucureşti şi jumătate din aceştia de Ploieşti,  cel care  stăpâneşte  atât de bine taina cuvintelor a   creat, cu toată însufleţirea  „iubirii şi a nebuniei „ cu care  îşi urmează  visul,  după cum singur mărturiseşte, la capătul lumii,  pe planeta rădăcinilor sale şi a  unei istorii de familie  de care se simte puternic legat, un   loc unic, veşnicit  în piatră. Donându-l satului său şi poporului român cu convingerea că  neamul acesta  poartă amprenta cosmică nu numai a unei trecătoare civilizaţii a lemnului cu chip de poartă maramureşeană cioplită cu înflorituri în lemn  tăiat pe lună plină, ci şi o durabilă şi eternă civilizaţie a pietrei. O civilizaţie  ce alătură „sculpturilor lui Dumnezeu”- trovanţi pe care  apele, vântul, arşiţa şi viscolele i-au modelat cu uimitor meşteşug – şi o   semnătură de trudă , sudoare şi pricepere lăsată de cioplitori ţărani  în muchiile rotunjite ale râşniţelor de piatră în care boabele de porumb  deveneau mălai auriu,  în îmbrăţişarea  crucilor duble – cum nu sunt în ortodoxia din Grecia, Bulgaria sau Serbia- mărturie a  unirii  soţilor nu numai în viaţă, sub taina căsătoriei, ci şi în veşnicie-  ori în  frumuseţea ulcelelor cu coadă  ce aşteaptă parcă să fie înnobileze meşteşugul pietrarilor cu   parfumate muşcate roşii. Peste 1000 de pietre umplu cele trei curţi ale casei devenită muzeu, ea însăşi  purtătoare de istorie- pe alocuri tragică -şi reînviată din  aceeaşi iubire şi aceeaşi statornicie a urmării unui vis, oricât de multe şi de grele au fost şi sunt opreliştile pe care le-a  trăit şi le trăieşte  „ziditorul” Lucian Avramescu .Povestea e rămasă, în adevărul său, dureroasă peste timp  !Luptător în tranşeele de la Mărăşeşti şi Oituz ale războiului reîntregirii, ajuns  primar liberal la 23 de ani,  Victor Avramescu- bunicul poetului Lucian Avramescu- a cumpărat această casă de la  o moşieriţă scăpătată. Vitregiile vremii comuniste  i-au apăsat însă nu numai  zidurile! Confiscată , casa a devenit CAP, depozit al primăriei, clădire de birouri,  post de pompieri. Însuşi proprietarul , demascat de o rudă drept „chiabur”,  a fost trimis la Canal, dar  bătaia  inimii i-a rânduit, oprindu-se,   plecarea definitivă  la ceruri.

muzeul pietrei „Tot ce a produs condeiul meu s-a așezat aici. Fiecare leu a devenit o monedă de piatră, fiecare carte a devenit o lespede-n zid. M-am dat, pe mine însumi, pe pietre și pe nemurirea pietrei cioplite de artiştii ţărani”, mărturiseşte scriitorul  şi gazetarul Lucian Avramescu. Ce nepreţuită investiţie, făcută  nu numai leu cu leu, ci mai ales cu demnitate şi mândrie:” Fac totul din banii mei, nu cu ajutor guvernamental, nu cu finanţări europene şi redau, gratuit, spaţiului rural o cultură pe care a stăpânit-o şi nu trebuie să o piardă .”

Râşniţe  achiziţionate de prin sate  risipite în  mai apropiate ori mai îndepărtate  colţuri ale ţării ,   încrustate  cu raze ale  astrului ceresc,  chipuri pietrificate , mese şi băncuţe, copia tronului Reginei Maria de la Balcic, ghizduri de fântănă   pe care s-a odihnit până  nu demult   ultima zăpadă, în fapt  atâtea pietre cu forme şi înţelesuri atât de „vii” şi calde – fiindcă pietrele au, s-a demonstrat ştiinţific,  o „inimă” şi o căldură a lor-  se  odihnesc  pe verdele ierbii , lângă tufe de trandafiri ori sub ramurile copacilor înfrunziţi, vegheate acum şi   de sfinţenia bisericii care se  înalţă mai ales din dăruirea şi iubirea  ctitorului său, Lucian Avramescu. „Apoi pun piatră peste piatră/ Dar ușă lasă-mă să nu-i fac/ Pentru a intra în ea oricând rândunică și om și cer albastru, briza de seară și lumina  zorilor care se crapă ca un havuz/”, scrie acesta într-o poezie  dialog cu îngeru-i păzitor.  Mărturisindu-i că a învăţat astfel de la însuşi Dumnezeu, care a făcut lumea ca pe o mare biserică fără uşi şi că în biserica în care sunt aşteptaţi, în livada din Sângeru, toţi cei care vor voi a se închina  va mirosi  dulceag a gutui şi a floarea numită Mâna Maicii Domnului

Şi poate nu întâmplător biserica din livadă   se ridică  pe vechi temelii găsite în pământ, semn-după cum crede scriitorul Lucian Avramescu- că Dumnezeu a mai trecut  cândva prin acest loc, a cărui energie cu totul specială nu puţini sunt cei care pretind că o simt ! Un loc   pământean şi ceresc deopotrivă, a cărui cale o arată o troiţă  dăltuită în piatră !Până  în urmă cu vreun an, le-ar fi fost ghid în muzeu şi biserică – aşa cum le-a fost multora, veniţi din lumea întreagă- însuşi  cel atât de dăruit întru slove : scriitorul şi gazetarul Lucian Avramescu. Povara unei nedescifrate boli a nerostirii cuvintelor ce îl împovărează de ceva timp şi lăsarea lor doar în frumuseţea scrisului, inclusiv a celui  mărturisitor până la durerea adevărului crud şi lumina sincerităţii depline, precum în cartea „Confesiunile unui mut care a vorbit cândva” , ce-i poartă semnătura şi mirosul proaspăt al cernelii tipografice,   risipeşte acum această bucurie ! Dar cine ştie câte minuni nu sunt rânduite să fie în acest loc  doar deocamdată nepetrecute?!Şi poate binecuvântarea lor va pogorî asupra însuşi  ctitorului sfântei chinovii   dintr-o livadă ce împresoară, cu duioşia florilor  albe de măr,  un muzeu unic al pietrei  …

(material publicat în revista „Tomisul Cultural”)