Luiza Rădulescu Pintilie: La capătul lumii, pe planeta Sângeru, poetul Lucian Avramescu ridică o sfântă chinovie într-o livadă ce împresoară, cu duioşia florilor de măr, un muzeu unic al pietrei
Motto:“… pun piatră peste piatră/Dar ușă lasă-mă să nu-i fac/Pentru a intra în ea oricând rândunică și om și cer albastru, briza de seară și lumina zorilor care se crapă ca un havuz” (Lucian Avramescu, Biserica din livadă, 16 martie 2021)
Zidit mai întâi, piatră cu piatră, în lumina gândului şi desenat, cu migală, pe hârtie, în precizia liniilor şi splendoarea vitraliilor, un lăcaş bisericesc cu totul aparte se ridică, tot mai înalt, în acest început de primăvară, în livada ce împresoară Muzeul Pietrei căruia i-a dat viaţă, în satul său natal, scriitorul şi jurnalistul Lucian Avramescu. De două decenii, la Sângeru- sat prahovean situat la răsăritul județului, la hotarul cu Buzăul, pe malurile Cricovului Sărat și ale afluenților acestuia Salcia și Sărățica, pe care un jurnalist străin, văzându-l , l-a numit „Toscana României”- la puţin peste o sută de kilometri de Bucureşti şi jumătate din aceştia de Ploieşti, cel care stăpâneşte atât de bine taina cuvintelor a creat, cu toată însufleţirea „iubirii şi a nebuniei „ cu care îşi urmează visul, după cum singur mărturiseşte, la capătul lumii, pe planeta rădăcinilor sale şi a unei istorii de familie de care se simte puternic legat, un loc unic, veşnicit în piatră. Donându-l satului său şi poporului român cu convingerea că neamul acesta poartă amprenta cosmică nu numai a unei trecătoare civilizaţii a lemnului cu chip de poartă maramureşeană cioplită cu înflorituri în lemn tăiat pe lună plină, ci şi o durabilă şi eternă civilizaţie a pietrei. O civilizaţie ce alătură „sculpturilor lui Dumnezeu”- trovanţi pe care apele, vântul, arşiţa şi viscolele i-au modelat cu uimitor meşteşug – şi o semnătură de trudă , sudoare şi pricepere lăsată de cioplitori ţărani în muchiile rotunjite ale râşniţelor de piatră în care boabele de porumb deveneau mălai auriu, în îmbrăţişarea crucilor duble – cum nu sunt în ortodoxia din Grecia, Bulgaria sau Serbia- mărturie a unirii soţilor nu numai în viaţă, sub taina căsătoriei, ci şi în veşnicie- ori în frumuseţea ulcelelor cu coadă ce aşteaptă parcă să fie înnobileze meşteşugul pietrarilor cu parfumate muşcate roşii. Peste 1000 de pietre umplu cele trei curţi ale casei devenită muzeu, ea însăşi purtătoare de istorie- pe alocuri tragică -şi reînviată din aceeaşi iubire şi aceeaşi statornicie a urmării unui vis, oricât de multe şi de grele au fost şi sunt opreliştile pe care le-a trăit şi le trăieşte „ziditorul” Lucian Avramescu .Povestea e rămasă, în adevărul său, dureroasă peste timp !Luptător în tranşeele de la Mărăşeşti şi Oituz ale războiului reîntregirii, ajuns primar liberal la 23 de ani, Victor Avramescu- bunicul poetului Lucian Avramescu- a cumpărat această casă de la o moşieriţă scăpătată. Vitregiile vremii comuniste i-au apăsat însă nu numai zidurile! Confiscată , casa a devenit CAP, depozit al primăriei, clădire de birouri, post de pompieri. Însuşi proprietarul , demascat de o rudă drept „chiabur”, a fost trimis la Canal, dar bătaia inimii i-a rânduit, oprindu-se, plecarea definitivă la ceruri.
„Tot ce a produs condeiul meu s-a așezat aici. Fiecare leu a devenit o monedă de piatră, fiecare carte a devenit o lespede-n zid. M-am dat, pe mine însumi, pe pietre și pe nemurirea pietrei cioplite de artiştii ţărani”, mărturiseşte scriitorul şi gazetarul Lucian Avramescu. Ce nepreţuită investiţie, făcută nu numai leu cu leu, ci mai ales cu demnitate şi mândrie:” Fac totul din banii mei, nu cu ajutor guvernamental, nu cu finanţări europene şi redau, gratuit, spaţiului rural o cultură pe care a stăpânit-o şi nu trebuie să o piardă .”
Râşniţe achiziţionate de prin sate risipite în mai apropiate ori mai îndepărtate colţuri ale ţării , încrustate cu raze ale astrului ceresc, chipuri pietrificate , mese şi băncuţe, copia tronului Reginei Maria de la Balcic, ghizduri de fântănă pe care s-a odihnit până nu demult ultima zăpadă, în fapt atâtea pietre cu forme şi înţelesuri atât de „vii” şi calde – fiindcă pietrele au, s-a demonstrat ştiinţific, o „inimă” şi o căldură a lor- se odihnesc pe verdele ierbii , lângă tufe de trandafiri ori sub ramurile copacilor înfrunziţi, vegheate acum şi de sfinţenia bisericii care se înalţă mai ales din dăruirea şi iubirea ctitorului său, Lucian Avramescu. „Apoi pun piatră peste piatră/ Dar ușă lasă-mă să nu-i fac/ Pentru a intra în ea oricând rândunică și om și cer albastru, briza de seară și lumina zorilor care se crapă ca un havuz/”, scrie acesta într-o poezie dialog cu îngeru-i păzitor. Mărturisindu-i că a învăţat astfel de la însuşi Dumnezeu, care a făcut lumea ca pe o mare biserică fără uşi şi că în biserica în care sunt aşteptaţi, în livada din Sângeru, toţi cei care vor voi a se închina va mirosi dulceag a gutui şi a floarea numită Mâna Maicii Domnului
Şi poate nu întâmplător biserica din livadă se ridică pe vechi temelii găsite în pământ, semn-după cum crede scriitorul Lucian Avramescu- că Dumnezeu a mai trecut cândva prin acest loc, a cărui energie cu totul specială nu puţini sunt cei care pretind că o simt ! Un loc pământean şi ceresc deopotrivă, a cărui cale o arată o troiţă dăltuită în piatră !Până în urmă cu vreun an, le-ar fi fost ghid în muzeu şi biserică – aşa cum le-a fost multora, veniţi din lumea întreagă- însuşi cel atât de dăruit întru slove : scriitorul şi gazetarul Lucian Avramescu. Povara unei nedescifrate boli a nerostirii cuvintelor ce îl împovărează de ceva timp şi lăsarea lor doar în frumuseţea scrisului, inclusiv a celui mărturisitor până la durerea adevărului crud şi lumina sincerităţii depline, precum în cartea „Confesiunile unui mut care a vorbit cândva” , ce-i poartă semnătura şi mirosul proaspăt al cernelii tipografice, risipeşte acum această bucurie ! Dar cine ştie câte minuni nu sunt rânduite să fie în acest loc doar deocamdată nepetrecute?!Şi poate binecuvântarea lor va pogorî asupra însuşi ctitorului sfântei chinovii dintr-o livadă ce împresoară, cu duioşia florilor albe de măr, un muzeu unic al pietrei …
(material publicat în revista „Tomisul Cultural”)