Luiza Rădulescu Pintilie: OFRANDĂ PENTRU PĂSĂRILE CERULUI

luiza radulescu 4

Nu ştiu pe de rost sărbătorile din calendarul religios, nu ştiu care sunt cele care au cruce roşie sau doar cruce neagră. Sunt mâhnită eu pe mine însămi că n-am atâta tărie să ţin cum s-ar cuveni măcar posturile mari, fiindcă de fiecare dată îmi pare că n-am mâncat niciodată, atâta foame mă încearcă şi mi se pare că nu pot să o stăpânesc. Şi e mai mare păcatul să te gândeşti cu atâta jind la mâncare, ţin minte că spuneau bunica şi mama mea… De altfel, mult timp am crezut că e „de dulce” tot ceea ce nu e sărat sau amar şi, cumva, invers, deşi am văzut de timpuriu cum punea bunica mea maternă, într-un loc anume din cufărul mare, din lemn, borcane cu măsline negre şi bureţi de pădure, mălai galben-auriu, mere ionatane şi struguri ca să rămână „curate” pentru zilele în care postea. Fără nici cea mai mică urmă de habotnicie, ştergea clanţele uşilor şi împărţea vasele în care gătea, după cum îi arăta calendarul pus în perete că se rânduiesc zilele obişnuite sau cele de postit. Împărţea în sat în cele mai frumoase străchini şi ulcele de lut şi cerceta atent lingurile de lemn pe care le cumpăra. Când lumea s-a mai modernizat şi a simţit că nu se mai bucură la lucrurile „bătrâneşti”, alegea căni şi farfurii cu flori, linguri şi furculiţe de inox „ca să-i fie drag de ele cui le primeşte”. Ce parfumaţi trandafiri rozalii lega, împreună cu garofiţe şi izmă, lângă bucheţele de cireşe coapte, la cozile ulcelelor împărţite în sâmbăta Moşilor de vară! Ce mult îi plăceau coşurile împletite din răchită – în care ducea la sfinţit coliva pudrată cu zahăr fin şi cruce din scorţişoară – şi broboada cu flori de vară şi cea neagră, cu ciucuri, din catifea, pentru vreme rece, că nu se cade să intri în biserică fără să ai capul acoperit! Când ştia că vine preotul să boteze casele, lega încă de dimineaţă câinele, ca să nu-l sperie, şi lăsa poarta deschisă, ca nu cumva să i se pară încuiată, să se întoarcă şi să lase casa şi curtea nebinecuvântate. În „camera bună”, la icoană, era mereu un mănunchi de rămurele de salcie şi flori de primăvară şi, oricât de uscat era, mi se părea de fiecare dată când intram că miroase dumnezeieşte. Nu lucra de Rusalii ori în ziua Sfântului Ilie – cel umblător pe cer în car de foc – şi respecta, aşa cum pomenise, de la cei dinaintea sa, şi alte rânduieli.

Fără de legătură, poate, citite aşa, în înşiruirea lor fugară, acestea sunt pentru mine câteva dintre neuitatele învăţături de credinţă, ţinute minte nu din cărţile sfinte, ci din ceea ce am văzut în casa bunicilor, apoi dus în casa noastră – poveste, rânduială, obicei al casei şi al locului. De aceea mă străduiesc să le duc măcar în parte mai departe, de aceea le simt „reînviindu-mi” în gând, ca o emoţie, ca o lacrimă îndoită cu bucurie, ca o moştenire de preţ. Şi în copacul acesta de învăţăminte înrădăcinat adânc în mintea şi în simţirea mea m-am simţit datoare să aşez alte două frumoase „lecţii” întru duhovnicie abia deprinse în sâmbăta aceasta în care au fost pomeniţi, în ofranda gândului neuitării şi a bucatelor împărţite cu drag şi smerenie, cei plecaţi de lângă noi şi rămaşi pentru totdeauna un dor. Cea dintâi a venit despre cuvintele cu care şi-a încheiat slujirea, în biserica satului Sfârleanca, de pe Valea Slănicului, tânărul preot Simion Dragoş Ionuţ, spunându-le celor prezenţi că toţi cei pomeniţi se bucură şi se face în jurul lor lumină. Fiindcă gândul acesta al celui care citise, pomelnic după pomelnic, un sat întreg plecat la Domnul – fiindcă un sat s-ar aduna din cei mutaţi întru veşnicie! – mi-a amintit povestirea spusă nu o dată de mama mea despre ce visase „mama mare” cu care, copil fiind, crescuse în casă şi care, în vreme de război, nu putuse să facă, în ziua Moşilor de vară, pomană pentru morţi, care se spune că se întorc în locurile ce le-au fost dragi cândva. În visul acela, povestit mie nu o dată, cu înfiorare şi cu lacrimi în colţul ochilor, se făcea că se întorseseră în curtea casei şi părinţii bunicei mamei mele şi, negăsind nimic, ar fi ieşit înlăcrimaţi pe poartă, iar apoi ar fi adunat firimituri căzute de prin coşurile cu care se împărţise prin sat… În biserica satului meu, unde mi-a venit rândul să întâlnesc colege de şcoală cu care nu m-am văzut de mult timp, despărţite de drumurile vieţii pe care mergem fiecare, aduse şi ele de datoria de fiice, de nurori ori surori, am simţit acolo, în faţa altarului, parcă toată durerea venită dinspre acel „vis de noapte”, trecător peste timp preţ de câteva generaţii. Împlinind cumva şi rostul acesta al sâmbetei numite a moşilor, a înaintaşilor dintr-un neam, din moşi-strămoşi!

Şi aşa cum bunica şi mama mea spuneau că se simt „uşoare ca fulgul” de fiecare dată când duceau mai departe această legătură, dându-i tăria şi frumuseţea neuitării lor, m-am simţit eu însămi parte a unei asemene statornice trăiri. O trăire căreia i-a adăugat un plus de lumină îndemnul rostit mie, aproape la ureche, în timp ce ridicam coşurile cu colivă abia sfinţită, de o femeie mai trecută prin viaţă şi mai apropiată celor sfinte: „Să aşezaţi puţină colivă deasupra crucii de la mormântul părinţilor, ca să mânânce şi păsările cerului. Ştiu şi eu asta de la mama mea”. Şi aşezând pe piatra crucii câteva boabe de grâu dulce, dintr-o dată mi s-a părut şi mai caldă, sub soarele arzător de pe bolta cerească şi sub arderea lumânărilor, mult mai apropiată sufletului toată credinţa, cu cele văzute şi nevăzute, cu cele ştiute şi neştiute, ca şi cum ar fi căpătat cele mai frumoase aripi. Aripi care cu cât duc păsările mai sus cu atât le feresc mai mult de primejdii. Aşa cum cu cât sunt mai înălţătoare, mai luminoase, mai aducătoare de bine, mai doveditoare de bunătate, şi gândurile, dar mai ales faptele noastre, ale oamenilor, ne înalţă mai mult. Oare nu este măsura credinţei însăşi măsura vieţii fiecăruia dintre noi?!

Parteneri