E vremea muşcatelor! A ferestrelor mici, din lemn scorojit, cărora muşcatele cu flori mari, purpurii, şi frunze verde- închis, în formă de potcoavă uşor rotunjită şi zimţată pe margini le îndulceşte, dintr-o dată, bătrâneţea. A ferestrelor mari, luminoase, pe care aceleaşi muşcate le înnobilează ca nicio altă floare. A balcoanelor din fier forjat cărora roşul de foc al florilor rustice le întregeşte dantelăria filigranată a metalului dăltuit cu meşteşug ori a balcoanelor, gri, de bloc, cărora le luminează, până spre toamnă, cu lujerii înfloriţi, curgători, terna zidărie.

…E vremea muşcatelor, dar pentru mine e şi vremea unei promisiuni pe care aştept, de la mijlocul lunii august a anului trecut, să o împlinesc ! Am primit atunci, în dar, de la poetul Lucian Avramescu- cel care a dăruit pietrelor, în locul rădăcinilor sale de la Sângeru, într-un splendid şi unic gest, un muzeu, o iubire, o poveste- o oală cu toartă ce poartă în cioplitura ei „viaţa” stâncii din care s-a născut. O viaţă pe care într-un fel continui să cred că am simţit-o pulsând dincolo de tăria pietrei, de vreme ce, dându-mi-se privilegiul s-o aleg pe oricare dintre cele câteva sute aflate într-o sală specială a muzeului– alături de câteva lucrări de mare valoare ale regretatului sculptor George Apostu, aduse de la Paris- printre care un Iisus Răstignit, unul dintre cele trei exemplare în bronz făcute după mulajul original- m-am oprit, după multe nehotărâri, tocmai la cea în care am repetat de câteva ori, cu voce tare, că voi aşeza o frumoasă muşcată roşie.

La capătul unei zile –sărbătoare în curtea casei-muzeu a distinsul poet şi jurnalist, la căderea cortinei peste un regal în piatră , lemn de vioară , lumina cuvântului şi „rădăcini” ale inimii- cum am scris chiar atunci, onorată şi recunoscătoare să fiu şi eu printre prietenii poftiţi să mai rămână un ceas, am considerat că ar fi prea mult să aleg oricare dintre oalele mari, cu una sau două toarte. Şi fără a mărturisi atât de generoasei mele gazde, cu riscul unei nepoliticoase nehotărâri, am tot căutat din priviri cea mai mică dintre oalele pe care o şi vedeam „îmbrăţişând” în căldura pe care o are piatra, şi cu „inima” despre care geologii spun că există, o muşcată roşie. Vrând să cred că adună în ea mai puţină trudă a meşterului ce i-a dat formă şi că nici nu „destram” prea mult, cu alegerea mea, din brâul de piatră pe care ştiam că-l închipuie poetul mărginind, ocrotitor, livada grădinii sale. Ştiindu-l aşteptat de musafiri şi minunata sa familie, dar şi grăbită de –o ploaie venită, cu frumoase străfulgerări cereşti, la ceasuri târzii de înserare, de peste dealurile ce înconjoară frumos locul în care ne aflam, nu am avut îndrăzneala să-l întreb pe acela care mi-a făcut bucuria unui asemenea dar povestea oalei de piatră pe care o alesesem. Deşi ştiam că fiecare dintre miile din pietre pe care le-a strâns cu atâta minunată împătimire are în fibra ei cel puţin o poveste …Iar cei care au trecut pragul muzeului şi le-au ascultat ştiu la rându-le…

Alung, însă, târziul regret cu bucuria promisiunii respectate. Şi, cu recunoştinţa pentru un dar atât de nepreţuit, am aşezat, acum câteva ceasuri, în oala de piatră, o muşcată cu flori mari, dintr-un roşu –purpuriu catifelat cum numai pe regale mantii regeşti am văzut. Lângă toarta ce poartă urmele daltei, podoaba florii rubinii m-a făcut să înţeleg de ce se spune din vechime că, prin roşul ei ca focul şi ca speranţa, alungă tristeţea şi cheamă înseninarea…

Apoi, în locul neaflatei poveşti adevărate, am „scris” eu, cu lumina gândului bun încredinţat pietrei, ca să nu se şteargă, convingerea că miracolul care se spune că stă într-o muşcată roşie vindecă ştiute şi neştiute suferinţe, oriunde le-ar fi ascunsă durerea. Iar gândurile bune se spune că au puteri nebănuite… De aceea, în miracolul florilor roşii, de purpură, ale muşcatei aşezate în dăruita oală cioplită în piatră, eu vreau să cred că stă şi reîntoarcerea poetului la rostirea poveştilor din Muzeul Pietrei, pierdută doar, sub povara unei apăsătoare tăceri, cât să-şi odihnească frumuseţea, cât să-şi statornicească mai bine înţelesurile în scris, spre bucuria cititorilor săi…