Am primit romanul de debut al poetului Lucian Avramescu ca pe un dar exact cu o zi înainte de tomnatica mea aniversare a datei nașterii, dar bucuria a devenit deplină abia atunci când, în prima zi a acestui an, l-am citit, făcându-mă să mai roșesc o dată în plus pentru amânata întâlnire – spre propria mea pierdere – cu această carte. O carte despre care nu mi-au fost necunoscute destule detalii, mărturisite mie, și prin mine cititorilor ziarului Prahova, chiar de scriitorul Lucian Avramescu. Știam așadar că „titlul romanului s-a ales singur” de către cel care recunoaște fără ezitare: ”Mă încăpăţânez să scriu, fiindcă asta am făcut toată viaţa”. Și mai ales știam, tot după propria-i declaraţie pe care am consemnat-o gazetărește, că acest roman, scris în trei luni de poetul cu vechimi sublim patinate într-ale versurilor de iubire „este Lucian Avramescu și despre Lucian Avramescu, chiar și acolo unde nu figurează ca personaj. El este și în ceea ce imaginează, nu doar în întâmplările trăite și care sunt destule în această carte și relatate ca atare, cum ar fi ieșirea de sub șinele unui tramvai când aveam doar câţiva ani. Fiecare întâmplare are un fir de sânge care o leagă de organismul dureros adesea al vieţii”.

Am citit cu atenţie și cu admiraţie ampla cronică scrisă „Despre singurătate sau despre nașterea operei „ de către cunoscutul scriitor și eseist Dumitru Velea. Așadar, nu am deschis o carte… necunoscută ! Știam că vorbește despre tragedii de familie și război, despre momente ale propriei lupte cu viaţa a autorului, despre satul pe care îl iubește atât, despre Vălenii de Munte în care a fost licean, despre marea pe care și-a dorit să o vadă, despre Muzeul Pietrei, despre iubiri de tinereţe, despre bunica și mama sa, despre lumea mare prin care a umblat jurnalistul Lucian Avramescu stând la masă sau foarte aproape de puternici ai pământului și despre încă multe, multe altele. Știam și că nu putea să lipsească din sutele de pagini ale cărţii dragostea căreia i-a dedicat și continuă să îi dedice atâtea iubite poezii, de atât de multe generaţii.

Certitudinea pe care am așezat-o chiar din titlul acestor rânduri am început să o am undeva la pagina 117 a cărţii și eu – cea care desface firul nu în patru, nici măcar în 44, ci mai degrabă în 444, vrând a greși cât mai puţin – am rămas cu aceeași neclintită certitudine după punctul ultimului rând al paginii 335 care încheie romanul, vorbind despre un poet care totdeauna poate fi găsit „în castelul de zăpadă al unei poezii care ninge vara”. Da, am convingerea că romanul „Despre singurătate” are destule pagini demne de tratatele de istorie adevărată, că are pasaje întregi care ridică proza la rangul de poezie și pe amândouă pe soclul meritat al artei cuvântului, că poate rivaliza oricând cu cărţi de memorialistică dar și cu actuale tratate de medicină, care vorbesc alarmant despre bolile mileniului în care ne aflăm – Alzheimer și devastatoare depresii, ba chiar și cu compendii de doctrine și filosofii religioase, dar, după umila mea părere, așezând într-un mojar de piatră toate acestea, sfârâmându-le, amestecându-le după o reţetă cumva tainică a autorului, mie mi s-a dezvăluit mai ales drept cartea unei povești de iubire care vindecă uitarea și învinge, ca o rugăciune nepământeană, moartea. Și în istoria prezentului, așa cum o descifrez eu cu înţelegerea și limitele mele, capitole din povestea aceasta ar putea avea tâlcul lor exact prin forţa vindecătoare și salvatoare, pe care o caută mulţii alţii! Poţi să știi totul despre războaiele lumii, dar dacă la un moment dat te îngenunchează lupta supravieţuirii de fiecare zi… Iar cartea are răspunsuri și despre cum se poate merge spre… victorie! Nu o dată, ci de mai multe ori, am avut impresia că rândurile pe care le vedeam cu propriii mei ochi și îmi atingeau mintea și sufletul erau un alt mod de a spune în proză ceea ce poetul Lucian Avramescu a spus, cucerind atâtea inimi, în cunoscutele-i versuri: ”Bună seara, iubito, te aștept ca și când numai dragostea noastră ar fi pe pământ”. Fără a fi o copie, ci mai degrabă un alt original, cu sublimul său ! Atât de clar am „citit” sensul acesta al poveștii de dragoste dintre Scriitor și Doctoriţă – coborâtă până la duioșia de alint a lui Urs și Vrabie – încât de vreo două ori am fost tentată să trișez și, sărind peste capitole, să-i aflu mai devreme curgerea și încheierea. Fiindcă între cele 86 de „singurătăţi” ale cărţii, cât tot atâtea capitole, autorul îţi dă ţie, cititorul, semne încotro curge povestea. Spre rădăcinile familiei sale sângerene, de exemplu, spre visul morţii și uitarea pe care o lasă în urmă personajului său Scriitorul, spre chinuitoarea întrebare despre sensurile și rosturile singurătăţii, spre caruselul neașteptat al vieţii care transformă o Doctoriţă într-o pacientă ameninţată de o boală crudă, pusă la pământ de ea și apoi „renăscută” miraculos, încât dă viaţă din viaţa sa, spre cărţi, spre pietre, spre apa râului și ultimii struguri ai toamnei, spre amintiri, spre păsări cu pene frumos colorate sau ciufi de noapte care nu văd lumina zilei, spre rugăciuni sau depresii, ori spre speranţe devenite revelaţii confirmate chiar și pe „filmele” cel mai adesea tragice ale oncologilor, făcându-i să recunoască și să admită – ei care invocau acurateţea literaturii medicale și „răceala” aparaturii de performanţă – că nu mai văd, acolo unde văzuseră, ucigătoare metastaze!

N-am trișat. Nu am sărit nici pagini, nici capitole. Am ales să descopăr povestea exact în paginile în care a așezat-o scriitorul. Când duioasă, romantică sau tragică. Când deznădăjduitoare ori lăsând să se întrevadă speranţa. Când luminată de candelabre aprinse de zori de zi peste un deal sau de un izvoraș, când de lampa dintr-o casă veche, fără curent electric. (Scriitorul-poet nu s-a dezminţit în a descrie, cu talentu-i atât de cunoscut, splendide colţuri de natură ori trăiri și emoţii omenești și poate doar într-un film făcut cu măiestrie după asemenea pasaje din carte tăcutele imagini ar putea „vorbi” privitorului cât o mie de cuvinte!) Când încremenită pe culoarele și saloanele spitalului în care, în lupta cu boala despre care se spune că nu are leac, se desfășurau istovitoare ședinţe de chimioterapie. Când urcată în munţi, în căutarea unor „vraci de demult” și a unor „vindecări prin iluzie”. De altfel, cartea merită să fie citită cuvânt cu cuvânt, ciob cu ciob în care se sparge câteodată oglinda „organismului dureros al vieţii”, sfâșiindu-i lumina în raze întunecate, așternând uitări voite sau nu și apoi recompunându-i, tainic, luciul, stea cu stea de pe „faleza cerului” sau, doar cu ochii, tăcut, ca o rugăciune în faţa unei icoane făcătoare de minuni din mănăstiri și chilii spre care se îndreaptă astăzi mulţi pași. Toate vor fi găsite în povestea care mie mi-a reconfirmat ceea s-a spus de secole: ”Dacă există în lume o forţă, care poate să depășească frica pe deplin, să nimicească orice pericol, să rămână nepăsătoare la orice pagubă până și faţă de moarte, această forţă este iubirea”. Nu am să vă ascund că mie îmi place și mai mult faptul că această poveste mi-a amintit că „Dragostea e ca rândunelele: poartă noroc casei unde se aciuează”. Sau, reîntorcându-mă la personajul, la personajele cărţii și la cele ale vieţii în general, că: ”Victoria împotriva singurătăţii este capacitatea de a sădi flori în grădinile tale sufletești, fără să împrumuţi răsad din vecini”.

Regret că nu am priceperea criticii literare care să mă ajute să aleg, din întreaga carte, exact acel pasaj- argument la sfârșitul căruia fie și un singur om să aleagă să citească neîntârziat „Despre singurătate”. Merg mai departe pe mâna certitudinii mele și închei așa cum încheie Scriitorul: „Tot ce e real merită inventat spre a da consistenţă magicului”. Iar de aici încolo totul stă scris în cartea „Despre singurătate”… Inclusiv despre „zăpada de iunie, caldă ca un eucalipt”.