Luiza Rădulescu Pintilie: Unde să cauți Floarea vieții

 

Sub biciuirea umedă şi rece a acestor zile de sfârşit de toamnă, grădina şi-a topit frumuseţea, şi-a ascuns florile, păstrând doar verdele nemuritor al frunzelor cu formă de inimă din ramurile lungi şi subţiri de iederă şi pe cel al crengilor de brad. Ca şi cum ar vrea să ne dea timp ca pentru o vreme să ne întoarcem privirea mai atent spre grădina sufletească- singurul loc în care se crede că prinde rădăcini şi înfloreşte Floarea inimii sau Floarea vieţii.

Legendă sau adevăr, se spune că a trăit cândva, într-o mică vale ascunsă în munţi, un călugăr. Alţii l-au numit sfânt, deşi el îşi spunea, simplu, grădinar. Şi deşi nicio grădină nu-l înconjura, se răspândise vestea în toate zările că ar face să înflorească, în micuţa poiană din valea în care îşi avea sălaşul, frumoasa floare a inimii… Dar nimeni nu ştia care e, iar grădinarul îşi vedea de viaţa lui, bucurându-se de iarbă şi de copaci, de flori şi de stele, de susurul pârâiaşului din apropiere şi de ciripitul păsărilor.Nu se plângea de vântul rece al toamnelor şi nici de furia zăpezilor îngheţate. Iubea primăverile şi vorbea deopotrivă cu păsările cerului şi cu oamenii care veneau să găsească alinare multelor lor suferinţe trupeşti ori ale sufletului. Nu se ştia ce vârstă are grădinarul, dar într-o zi nimeni nu l-a mai văzut.Gândul că ar putea afla acum secretul Florii vieţii i-a îndemnat pe mulţi să caute poiana din valea păzită de înalte creste muntoase.Şi cum au găsit acolo mulţime de flori şi plante, le-au smuls rând pe rând pe toate, sperând că printre ele s-ar afla şi cea care să le aducă nemurirea. Vraci pricepuţi şi oameni obişnuiţi au amestecat boboci şi flori, frunze, ramuri şi rădăcini în mojare din lemn de esență tare, marmură, argilă sau piatră, nădăjduind să obţină leacuri pentru viaţa fără de sfârşit, în tinereţe şi bucurie.Dar leacul nu se lăsa găsit.Când locul rămăsese aproape pustiu, a ajuns în poiana în care trăise cândva grădinarul şi un tânăr a cărui logodnică era pe moarte şi căruia un vindecător îi spusese că îşi va salva iubita doar dăruindu-i Floarea vieţii. Când îşi pierduse orice speranţă că ar putea găsi leacul căutat, tânărul a zărit în iarbă o floare micuţă şi plăpândă şi pentru o clipă a fost convins că a găsit floarea căutată. A lăcrimat de bucurie, a întins mâna să rupă floarea, dar în clipa următoare s-a ridicat cu vinovăţie şi a privit spre cer, ca şi cum ar fi vrut să ceară iertare. Dinspre o lumină ce a trecut dintr-o dată deasupra poienii, ca o şoptire, a auzit mulţumindu-i-se că a lăsat neruptă micuţa floare care îl impresionase atât de mult. În rândurile scrise de cronicar, şi despre care am citit şi eu pe undeva vorbindu-se, se spunea că însuşi grădinarul ar fi vorbit…Printre lacrimi, tânărul a răspuns că fata pe care o iubeşte se stinge cu zile şi doar Floarea vieţii ar putea-o salva. Iar lacrimile sale, căzute pe petalele albe ale florii pe care o cruţase, s-au transformat, dintr-o dată, sub lumina ce împresura tot locul, în boabe albe de rouă.Tot şoptit a auzit apoi îndemnul – mai scrie cronicarul- de a aduna stropii înrouraţi pentru a-i dărui logodnicei sale fiindcă dragostea pe care i-o poartă îi va transforma în leacul vindecător căutat. Şi-a înţeles atunci tânărul că Floarea vieţii nu creştea în poiana spre care bătuse un drum atât de lung şi de greu, ci fusese mereu înflorită chiar în inima lui…

Nu se poate să nu fie o sămânţă de adevăr în cronica despre Floarea vieţii şi locul unic, al grădinii din inima fiecăruia, în care creşte şi înfloreşte! Iar toamna ne dă răgazul să ne întoarcem privirile dinspre grădinile pe care le-a pustiit spre cele din inimile noastre, în care anotimpurile nu scutură niciodată înfloririle, însă doar dacă ştim să le aşezăm acolo sămânţa cea roditoare! Eu vreau să cred, din adâncul sufletului meu, în această putere magică a toamnei…

(Postată de autoare pe Facebook)

loading...

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.