Ultimate magazine theme for WordPress.

Luiza Rădulescu Pintilie: VIAŢA, CA UN ZBOR CĂLĂTOR…

0 29

 

Cine dintre noi nu a visat, cu ochii larg deschişi sau măcar cu ei acoperiţi de pleoapa somnului, sufocat sub tăvălugul zilnic al aglomeraţiei de griji, de apăsări, de nelinişti, de dezamăgiri, de stresante obligaţii omeneşti, că zboară?! Dorindu-şi să se desprindă fie şi doar câteva clipe de pământ, să trăiască libertatea şi fericirea înălţării, fâlfâind uşor din mâini, ca din nişte aripi omeneşti, pentru a se duce, cum spune românul, unde o vedea cu ochii, cât să se limpezească, să mai uite de tot şi de toate, iar apoi să se întoarcă şi să o poată lua de la capăt…

Gândul acesta l-am avut aflând că, în cea dintâi zi a lui aprilie, a fost „Ziua Internaţională a Păsărilor”- cea mai veche sărbătoare din calendarul mediului, marcată începând din 1906 în baza Convenţiei pentru apărarea păsărilor, care promovează principii legate de importanţa celor peste 10000 de specii de înaripate în ecosistemul planetei. Cu atât mai mult cu cât cel puţin 10 la sută dintre acestea sunt nu numai în pericol de a-şi înceta zborul, ci şi rolul atât de important pe care îl au în viaţa pământului, a cerului şi a noastră, a oamenilor. Ne impresionează cântecul privighetorii, despre care se spune că e mai duios în orele întunecate. Admirăm arcuirea graţioasă a penelor cenuşii, albe, negre sau multicolore ce străbat văzduhul şi, poate, de aceea, am vrea să ne putem bucura de propriul zbor. Dar ignorăm aproape total că păsările înseamnă cu mult mai mult decât atât pentru noi şi viaţa noastră: oxigenează aerul şi contribuie la stabilizarea climei, împrăştie seminţe, sunt „sanitari” ai pădurilor, riguros spus, potrivit unor cercetări de specialitate, sunt ”un adevărat indicator al stării generale a biodiversităţii şi dacă păsările încep să dispară, mediul se află în pericol şi trebuie să acţionăm“.
În plină primăvară, poate medităm ceva mai mult la faptul că nu suntem „stăpâni” ai naturii în care ne găsim stropul de linişte, de echilibru, de relaxare, de bucurie, de uimire, de încântare fără de care viaţa de fiecare zi ar fi mai cenuşie şi mai apăsătoare. Şi, poate, noi- aceia despre care Nichita Stănescu- cel pe care tocmai l-am sărbătorit-spunea că „Oamenii sunt păsări nemaiîntâlnite,/cu aripi crescute înlăuntru,/care bat plutind, planând,/într-un aer mai curat – care este gândul”- vom înţelege altfel rostul în viaţa noastră a parfumului unei flori, a zborului unei păsări sau al unei frunze, al susurului unui izvor. Şi mai ales de a face tot ceea ce ne stă în putinţă ca ele să aparţină şi viitorului şi vieţii generaţiilor care vin după noi, nu doar muzeelor, cărţilor şi amintirilor. Măcar încât să nu creadă nepoţii noştri că albastrul cerului aparţine doar aripilor de fier ale avioanelor, aşa cum cred deja mulţi dintre ei că dulceaţa ciocolatei vine din laptele văcuţelor Milka mov ! Deja am doborât păduri după păduri şi, odată cu ele, crengile pe care îşi odihneau păsările zborul şi îşi sprijineau trilul… Sunt frumoase pe cer aripile avioanelor, dar nu vor putea înlocui niciodată, absolut niciodată, graţioasa trecere a stolurilor de păsări !

Visul oamenilor de a zbura precum păsările cerului e vechi- poate la fel de vechi precum dorinţa de a trăi veşnic- şi merită să-şi păstreze fie şi iluzoria frumuseţe pe mai departe. Mai ales că, într-un fel, privind evoluţia umană , încă de când se ridică şi face primul pas, omul se apropie de visul său de a se înălţa de parcă ar avea aripi. Apoi, alergând, căţărându-se, dansând chiar, adaugă alţi paşi către iluzia aceluiaşi vis. Un foarte mare artist definea dansul ca o uimitoare pasăre lăuntrică pe care o simt cei care au harul aceastei bucurii, inexplicabilă în cuvinte.

Mă întreb dacă, nu cumva, de aceea se şi spune că darurile cele mai de preţ pe care le putem face celor pe care îi iubim cu adevărat sunt aripi pentru a zbura, rădăcini pentru a se întoarce şi motive pentru a rămâne?! Şi poate tot de aceea dragostea despre care vorbim atât de des, căutând-o, aşteptând-o, suferind pentru ea, e asemănată farmecului cântecului păsării şi celui mai dulce parfum al trandafirilor. E ştiut că tânjim după ceea ce nu avem. De fapt se spune că păsările însele s-ar vrea nori, iar norii s-ar vrea păsări. Dar cine ştie cu adevărat ?! E limpede însă că niciodată nu vom putea fi asemenea rândunelelor de mare care zboară în jurul pământului o dată pe an, făcând cam 30000 de kilometri între cei doi poli. Nu ne vom putea întrece niciodată cu şoimii călători care sunt cele mai rapide păsări din lume şi pot întrece limita maximă a unei maşini aflate pe o mare autostradă. Se pare însă că unii dintre noi se aseamănă – şi îmi place această asemănare – cu statornicia frumoaselor păsări flamingo, care îşi aleg perechea spre a rămâne cu ea mai mult de cincizeci de ani. În rest, suntem liberi să visăm că zburăm cu ochii deschişi sau în somn ! Cititorii în adormiri spun că aceia dintre noi care se visează zburând, dând din propriile mâini sau pe un covor magic, primesc de fapt un semn de mare fericire, viaţă lungă şi noroc.

Nu ştiu dacă învârtirea ceasornicelor, de la sfârşit de martie, cu o oră mai spre dimineaţă, a derutat în vreun fel păsările, cântecul şi zborul lor! Nici cât a tulburat somnul şi visele oamenilor ! Ştiu însă că, în viaţa de fiecare zi, visul zborului călător face parte din farmecul, din bucuria şi din frumuseţea de a trăi a noastră, a oamenilor – păsări nemaiîntâlnite, cu aripi crescute lăuntric…

(material preluat din ziarulprahova.ro)


APRECIAZĂ ARTICOLUL !

loading...

loading...

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata