Prima zi de octombrie ne aminteşte de fiecare dată că toamnele sunt nu numai anotimpuri înscrise în calendarele timpului, ci şi în vârstele cele omeneşti. Că nu doar frunzele recunosc întomnările, aurindu-şi verdele şi desprinzându-se de ramuri, ci şi chipurile îşi adaugă, sub trecerea anilor, luminile înserărilor şi brăzdări ale zilelor ce rămân în urmă, tânjind după răsăriturile tinereţilor de cândva. Şi bătaia inimilor e mai molcomă şi pasul devine ceva mai domol! E adevărat că, adunate, toate anotimpurile trecute lasă vieţii şi mai multă înţelepciune, nu degeaba, în vechime, multe popoare erau conduse de către bătrâni. Iar experienţa de viaţă îi face să fie pe cei ajunşi în toamna vieţii precum copacii cei încărcaţi de rod, chiar dacă şubrezenii ale trupului devin aidoma ramurilor care îşi pierd seva şi până la urmă se veştejesc.
Fiindcă viaţa fiecăruia dintre noi are propriile sale anotimpuri şi fiecare dintre acestea – frumuseţea şi sărbătoarea lui, dar şi umbrele şi durerile sale! Se învecheşte timpul, devenim mai vechi şi noi, oamenii!

E 1 octombrie, când aştern aceste rânduri, zi înscrisă în calendare  ca Ziua Internaţională a persoanelor vârstnice.
S-a aşezat din nou toamna în ramuri de copaci, dar şi pe umerii părinţilor şi ai bunicilor noştri. Iar statisticile spun că peste vreo trei decenii toamna va deveni anotimp existenţial pentru şi mai mulţi europeni fiindcă fiecare al treilea om din Europa va avea atunci peste 65 de ani, iar unul din opt va fi trecut dincolo de hotarul vârstei de optzeci de ani. Ceea ce în termeni demografici se referă la creşterea speranţei de viaţă, în cuvinte de suflet a fost spus încă de acum câteva secole când îmbătrânirea a fost definită drept putinţa de a rămâne în viaţă mai mult decât alţii.
Deocamdată, în toamna vieţii de acum, părinţii şi bunicii noştri s-ar cuveni să se poată bucura, în linişte şi în demnitate, de vârsta ce le-a fost îngăduită, de truda pe care au purtat-o, de răsplata pe care o merită fiindcă ne-au făcut oameni pe noi, copiii şi nepoţii lor. Şi ce bucurie să vezi în jurul tău oameni de 70, 80 de ani a căror energie, a căror bucurie de a trăi, a căror luciditate, a căror înţelepciune, al căror nepreget în faţa greutăţilor, a căror putere de a se ridica deasupra suferinţelor de tot felul care nu îi ocolesc te fac să nu le dai vârsta pe care o poartă şi să te ruşinezi tu, cel aflat în floarea existenţei, când eziţi, când eşti gata să te dai bătut, când nu te încumeţi să porţi lupta care a fost dintotdeauna fiecare zi ! Când atâţia tineri par astăzi născuţi deja obosiţi ori capitulează numai la gândul de a face ceva pentru propria viaţă- ca să nu mai vorbim despre aceia care trăiesc cu mâna întinsă la puţinii bani ai celor care le-au dat viaţă- neodihna acestor oameni e o adevărată lecţie de a fi om şi a-ţi duce această cruce, oricât de greu ţi-ar fi ! Aşa cum ce durere fără de margini e aceea de a vedea bătrâni umiliţi, batjocoriţi de stat cu pensii prea mici şi medicamente, lemne de foc ori o bucată de carne prea scumpe, sau de semeni care, crezându-se pesemne tineri pe viaţă, le aruncă în faţă, cu uşurinţă, nemulţumirea că îi împiedică pe stradă, la coadă la pâine, în autobuz, la piaţă, ori în lift. Uitând că bătrânii aceştia sunt de fapt memoria vie a timpului din care vin, inimile din care am primit bătaia propriilor noastre inimi, rădăcinile din care ne-am ridicat. Ignorând că ne-au făcut, ne-au crescut, ne-au ţinut prin şcoli, ne-au ridicat case, ne-au luat maşini, au pus ban pe ban ca să ne fie bine şi să ajungem oameni mari! Lipindu-le cu uşurinţă eticheta apartenenţei la un timp depăşit, învinovăţindu-i că nu au ştiut să-şi trăiască altfel viaţa, nu de puţine ori condamnându-i şi acuzându-i, cu pretinsa „deşteptăciune” a vremurilor de azi, cu false valori adunate de fii rătăcitori prin lumea mare! De necuprins în cuvinte dramele părinţilor aruncaţi prin azile ori pur şi simplu pe drumuri pentru a nu mai sta, în propria lor agoniseală de-o viaţă, în calea copiilor! Şi ce ironie a sorţii când tot cei alungaţi îşi răsplătesc, după câte o prea mult aşteptată vizită, fiul, fiica ori nepotul, cu bănuţi strânşi din pensia cu care ar fi meritat să trăiască în căsuţa lor nu pe uşi străine! Şi să nu credeţi că exemplul acesta vine din inspiraţia celei care scrie aceste rânduri, ci, din nefericire, din mărturisiri spuse, printre lacrimi, de o bătrână mamă iertătoare! Şi e valabil inclusiv astăzi, într-o nouă zi de 1 octombrie, când e ziua părinţilor şi a bunicilor noştri. Şi când s-ar cuveni să fie de fapt sărbătoarea lor. Şi când cei mai mulţi dintre ei aşteaptă de la copiii şi nepoţii lor nu marile daruri ale lumii, ci doar căldura unei îmbrăţişări ori măcar bucuria unui telefon şi a câtorva cuvinte de îmbărbătare, cât să ştie că n-au rămas, în toamna ori în iarna vieţii, cu totul ai nimănui. Fiindcă temerea mea este că sunt încă mai mulţi bătrânii noştri cărora nici azi, nici mâine viaţa nu le este sărbătoare. Cum nu le-a fost nici ieri… Aşa că, atât cât mai sunt printre noi, să încercăm măcar să le îndulcim amarul cu bunătatea unei vorbe care nu costă bani, ori cu lumina unui gest mărunt, dar care poate să valoreze atât de mult! Neamânând pe altă zi când vom avea mai mult timp,mai mulţi bani, mai multă linişte… S-ar putea să fie atunci deja mult prea târziu!
Şi-ar mai fi ceva care nu ar trebui să amânăm… Cu fiecare zi, oricare dintre noi e mai aproape de întomnarea tinereţilor ce doar i se par a fi fără de sfârşit!
Să nu ne amăgim: timpul e de fapt ceea ce împiedică o vreme ca toate lucrurile să se întâmple deodată, fără a-şi opri însă curgerea. Pentru toamna vieţii poate că ar trebui să ne pregătim mai atent încă de prin vara ei, rânduindu-ne mai cu grijă tot ceea ce ţine de existenţa noastră încât întomnarea să fie cunună frumoasă şi rodnică a anotimpurilor prin care am trecut. Şi nimic nu e neimportant şi fără de folos în această zidire, care e mai cu seamă una interioară! Altfel, vom fi aidoma tâmplarului care a înţeles mult prea târziu că nu mai poate da, orice ar face şi oricât de priceput ar fi, nici timpul înapoi şi nici să reclădească mai bine ceea ce a clădit strâmb pentru el însuşi şi degeabă regretă amarnic…
…Când l-a anunţat pe cel pentru care lucrase o viaţă întreagă că ar vrea să se retragă şi să se bucure alături de familie de tot ceea ce agonisise, un meşter tâmplar a fost rugat să mai rămână cât să mai ridice o ultimă casă. A acceptat, dar nu a mai lucrat nici cu bucuria, nici cu grija cu care până atunci construise multe case de care fusese atât de mândru. Nu mai căuta scândurile cele mai drepte şi din lemnul cel mai trainic, nu mai înalţa stâlpii cei mai falnici pentru pereţi şi acoperiş, încât să nu-i clatine nici cele mai puternice furtuni. Nici ferestrele, nici uşile nu au mai fost meşterite cu migala de altădată. Când casa a fost gata, cel care îl tocmise pentru ultima lucrare i-a spus cu bucurie că i-o dăruieşte drept răsplată pentru toată vrednicia muncii sale de atâta amar de ani! Ce mult a regretat atunci tâmplarul că nu a aşezat, nici la temelia casei, nici pentru bârnele care ţineau întreaga greutate a zidăriei, lemnul cel mai bun! Dar nimic nu mai putea fi schimbat ! Şi cum viaţa ne e aşa cum ne-o clădim şi greu – dacă nu imposibil- se reclădeşte ceea ce nu e clădit bine şi la vremea potrivită, poate că ar trebui să ne amintim mai des şi cât nu e prea târziu că suntem într-un fel tâmplari şi-ai tinereţii, dar mai ales ai bătrâneţilor noastre…
La mulţi ani celor ajunşi azi în toamna vieţii, la mulţi ani celor ale căror tinereţi curg şi ele, vrem nu vrem, spre întomnare!

Publicat în Ziarul Prahova.ro