Luminița Zaharia: dăruire
uimește-mă! fii, iubi, mai cu moț,
de Freud și Copperfield nu mai e timp,
nu-mi căuta în traistă, ca un hoț
identitatea ștearsă din Olimp
nu îmi ghici în palmă și-n cafele
nici cum mă cheamă, nici ce vîrstă am
ai diplomă de cititor în stele
dar și eu port, trufaș, un mistic hram
nu-mi căuta în epiderm indicii,
-n sinusoide, lobi etcetera,
școlită-n Eden, damă cu capricii,
m-am vaccinat de verbul tîmp a da
de-mi vei găsi în trup acul de trîntor
unde-ochi umanoizi nu văd defel,
sau colțul cobrei lîngă mușchiu-abductor
unde-a semnat țînțarul anofel,
dacă vei ști, cu-al treilea ochi, să-mi aperi
de ochi străini, floarea de cactus rară,
să calculezi, olimpic, chiar să scaperi
din ea, anii rămași în călimară,
de mi-ai putea linia vieții, magic
sub clar de venus, s-o lipești de-a ta
și să-mi rescrii poemul vieții tragic
coarda sărită s-o poți acorda,
dacă-mi vei mîngîia, stîrnit, cu dinții
osul frontal, fără a-mi fi casap,
să-mi afli-n emisferi comoara minții
și punctul ge rătăcitor prin cap,
să îmi țîșnești șuvoaie-n valea seacă,
ce-ar deturna vapoarele cu miere,
dischinezia inimii să-mi treacă
săpînd cărări virgine prin plăcere…
uimește-mă! află-mi nuanța justă,
în hollyrai pavează-mă c-o stea,
croiește-mi cloș din clopoței o fustă
să exersez în a o lepăda,
să-mi fii atotdedat, un kamikaze
cu ființa atîrnată-n vid de-a mea,
să-mi explodezi în piept scrîșniri de raze –
atunci, iubitul meu, voi fi a ta!