Luminița Zaharia – poeme (anti)pandemice

primăvară confiscată

în primăvara asta confiscată
trandafirii au îndrăznit să înflorească
în parcul odihnit.
mierlele au compus liniștite
noi triluri de încîntat
pisicuțele fără stăpîn.
în fiecare copac
o ciocănitoare a sculptat
chipul fericirii îndelung așteptate.
ciupercuțele și-au mărit familia siameză
trifoaiele cu patru foi au invadat
spațiile dintre dalele de piatră
fără teama că le voi smulge eu
pentru coroană sau laudă pe feisbùc.
noi specii de păsărele și rozătoare mici
au completat atlasul zoologic oricum precar.
lebedele și-au etalat splendoarea
pe lacul netulbure și netulburat.
nu tu pescari
nu tu copii la furat de dude

și uite așa
fără intervenția omului
fără tratamente chimico-estetice
natura a întinerit.

Distribuie prietenilor

un mascat, doi mascaţi

un mascat, doi mascaţi
dădeau tîrcoale casei mele
puteau fi doi curcani sau doi hoţi
doi căutători de măsele
(cum aberez?! aţi uitat deja
cum aruncaţi măseluţele de lapte pe casă
cu o dorinţă nevinovată în gînd:
să ardă şcoala, s-o văd pe diriga rasă…?!)

un mascat, doi mascaţi
stăteau în casa mea la masă
unul zicea: se răceşte mîncarea!
celălalt chicotea: eşti frumoasă!
cam ciudat dialog, în condiţiile în care
nimeni din casa mea nu a luat trofee de frumuseţe
nimeni din casa mea nu se pricepea la mîncare!

un mascat, doi mascaţi
îşi vedeau de treabă fiecare
ai fi zis că sunt fraţi
dar asemănarea nu era izbitoare
şi nici rădăcinile nu li se înlănţuiau
(ce să mai zic despre tulpinile aeriene!
disjuncţie totală!)
dirigăi i-a crescut o coamă pe cinste,
au reconstruit din fonduri europene
altă şcoală

un mascat, doi mascaţi
unul se dă tigru, altul se dă leu
prea simplă şarada, şi tristă:
un mascat erai tu
un mascat eram eu…

cu izoleta
cu izoleta m-am plimbat de cînd mă știu.
oare brancardierul era viu?
oare afară îmi părea străin
doar fiindcă seara mă-mbăiam în vin?!
chiar dacă abur dens e-n mintea mea,
tot simt: decorul e din mucava!
cu riscul de a vă părea cochetă
vă jur: realul stă în izoletă
și dacă vă e frică de cutii
gîndiți-vă că-n cea din urmă zi
tot o cutie – mică! – vă așteaptă…
– ei, soro, ce te dai așa deșteaptă,
unii doresc să fie praf în urnă…

… iar teama este un efect de turmă
credeți-mă, sunt fată din popor,
am stat de bebe în incubator
apoi, cu alergii de fel de fel
în sfera fără strop de microbel…
adultă, -n izoleta mea rimată
cu poezia copertină mată.
am învățat acum, la bătrînețe
să mă hrănesc cu praf de frumusețe
să n-am nevoie de mult spațiu-n jur.
cu aer (de vedetă!) mă-nconjur,
de haine n-am nevoie, iar mișcarea
o fac în gînd, imaginîndu-mi marea…

refren:

cu izoleta, cu izoleta,
înghit realitatea cu pipeta,
mă apăr de bipezi periculoși,
concep – in vitro deci – copii frumoși
(a se citi, desigur, poezii…),
nu ies o clipă-afară, orice-ar fi!

m-a întrebat deunăzi tanti Veta
de ce-i vopsită-n roșu izoleta
de ce, invariabil, doar mascați
o cară prin oraș grăbiți, stresați…
și i-am răspuns, ca să o liniștesc
că-i roșie fiindcă o locuiesc
de cînd mă știu… cum roșu e iubire,
e logic! nu mă transformați în știre
aria mea sublimă nu-i manea
că izoleta e chiar casa mea!

P.S.: de v-am convins, să încercați și voi
intrarea-n izoletă! unu, doi…