Luminița Zaharia: AMPRENTA IUBIRII

 

Leira și Ariel erau două pisicuțe siameze, una mai frumoasă ca alta și, laolaltă, mai frumoase decât frumusețea însăși, dacă înțelegeți ce vreau să spun. Un pic cam leneșe – și bune negustorese pe deasupra! – schimbaseră gimnastica de dimineață pe un cântecel furat de la stăpânul lor (vorba vine, că adevăratele stăpâne erau ele, dar nimeni nu s-a sinchisit vreodată să înlocuiască sintagma omul și pisica sa cu pisica și omul său, cum ar fi fost normal… E greu cu schimbările astea, suntem încă sclavii inerției și ai lui las-o bă că merge-așa!). Stăpânul cânta zilnic sub duș tâmpițelul ăsta de cântecel:

niciun nor pe cerul gurii tale
nicio pietricică în sandale
niciun cod poștal pentru un muz
nicio calorie în harbuz

Distribuie prietenilor

Pisicuțele îl interpretau pe două voci, perfect interschimbabile, în variantă proprie, trecând șmecherește melodia prin toate stilurile posibile: soft opera, pop, rock și hip-hop. Versurile căpătau în gurițele lor un alt sens (sau nonsens!) și întreg cartierul era în delir.
Leira și Ariel nu se înțelegeau din priviri, ca oamenii – aveau un limbaj secret, al codițelor, adevărate metronoame, sinusoide cu un potențial de comunicare uimitor.
Fetele noastre nu erau doar frumoase sau cântăcioase, erau și culte la superlativ. Leira citea Boris Vian, Opere complete, Ariel, Pascal Bruckner, apoi făceau schimb telepatic de impresii și de lessons learned. Leira era mai critică, un fel de gică contra (cacofonia fie-ne iertată, cum și noi iertăm greșalele noastre și le îngropăm în glastre), Ariel mai permisivă, poate fiindcă deținea o genă în plus de romantism. De curând îl descoperiseră pe Nick Cave, genial prozator (desigur după ce amețiseră cântând la unison Where the Wild Roses Grow) și se tot frământau să găsească o metodă de a-l citi simultan.
Sunt convinsă că iubitorii de pisici vor rezona cu această poveste adevărată și nimic nu li se va părea supranatural sau exagerat. Mai rămâne să-i convingem pe noniubitori, să-i determinăm să-și ia o pisică – nu contează rasa, culoarea, sexul, pisică să fie, cea mai minunată ființă concepută de Creator, în (probabil) singura Lui clipă de grație cu adevărat divină! N-o să încep acum cu argumente, că ar ieși o carte și magia s-ar dilua… Vă spun doar atât: pisica e simbolul iubirii perfecte, dincolo de orice obstacol, deasupra legii, împotriva stihiilor și-a cârcotașilor de profesie, amin!

Relația lor de prietenie era unică, surclasând orice poveste de iubire între două ființe de sex opus! Nu se certaseră niciodată, nu se gherăiseră, și chiar dacă se îndrăgostiseră de câteva ori de același pisoi (gusturile lor fiind indubitabil aproape la indigo!), găsiseră, prin înțelepciune, ședințe la pisiterapeut și, desigur, lacrimi nerăutăcioase la greu, calea de a escalada criza – recte, de a renunța la derbedeu!

Stăp… ăăă… sclavul lor, domnul Tomiță, le dădea fix aceeași cantitate de bobițe (pe numărate! una mie, una ție, nici una de prietenie, aceasta fiind intrinsecă), în boluri roșii, antideochi, așezate fix la 40 cm distanță.

În fiecare seară le plimba cu o caleașcă sculptată dintr-un dovleac adevărat, cu perdeluțe din dantelă, prin parcul verde și foșnitor, și era un deliciu pentru pisicuțe să descifreze ciripitul păsărelelor, plin de sensuri și armonie sau să traducă gândurile oamenilor, mult mai banale, mai limitate și mai prozaice, din păcate… Pe domnul Tomiță îl citeau cel mai bine, era o carte deschisă pentru ele. Mereu împovărat de griji, cu o nevastă certăreață și lacomă, cu doi copii neastâmpărați, cu un job pe creastă de val, singura lui pauză de relaxare era plimbarea în parc cu Leira și Ariel. Sentimentele lor oscilau undeva între dragoste și milă, cert era însă că îi erau recunoscătoare și încercau constant să-l înveselească. El nu putea să le citească gândurile – și asta nu era drept! Îi cântau, ca două veverițe vesele (că, na, ce altă comparație să facem, dacă nu din același regn!) propriul lui cântec, modificat după cum vă povesteam, iar el asculta fascinat, fără să-l recunoască, și le săruta pe rând pe botic – o zi mai întâi pe Leira, a doua zi pe Ariel, și tot așa! Un triumvirat pe cinste, relația lor, sau un triunghi isoscel unde laturile egale erau pisicuțele… cu reale șanse de a deveni, în următoarea viață, echilateral, când domnul Tomiță se va reîncarna cu siguranță în pisoi și toți trei vor comunica telepatic, în cea mai frumoasă dintre iubiri…

Erau zile când copiii neastâmpărați ai domnului Tomiță le făceau zile fripte – vărsau apa, le trăgeau brutal de codiță sau le adresau cuvinte de nereprodus, nici măcar pe pisicească. Seara, când stăpânul venea obosit de la muncă, pisicuțele nu-i pârau pe copii, găsindu-le mereu în forul lor interior de pisicuțe-blânde-care-niciodată-nu-zgârie-rău, circumstanțe atenuante: deh, sunt copii, le va veni cândva mintea la cap!. Iubirea și drăgălășeniile domnului Tomiță le recompensau pentru toate necazurile de peste zi. Și doamna Tomiță era rea uneori și, chiar dacă ei nu-i găseau scuze, o iertau la fel de ușor. Ba le ignora total, ba le privea cu ochi de gheață, bodogănind ceva gen arătări ca astea ne lipseau! Nu era grav, ziua trecea repede, cum mai mult de jumătate o dormeau – pe rând, firește, una trebuia să stea de pază, just in case. Se puteau întâmpla cutremure, incendii, crize mondiale sau cine știe ce alte catastrofe, cu oamenii ăștia neghiobi și atotdistructivi…
Într-o dimineață, au găsit pe noptiera domnului Tomiță un ziar. Un articol de la rubrica Știința la zi era încercuit cu pix roșu: Nasul este cel mai important organ senzitiv al pisicilor, având 200 de milioane de senzori pentru miros. Pisicile au amprente pe nas. Precum au oamenii amprente unice pe degete, așa au și pisicile pe năsuc. Restul articolului era prea tehnic, despre noi metode în chirurgia robotică, medicină pură, zău așa, și-l abandonară, plictisite.

Incredibil! exclamară în cor, cu toată cultura lor solidă și diversificată, acest amănunt, despre amprente, nu-l cunoșteau. Leira, criticăloasa, gândi cu voce tare: Dacă ăștia mici ne-ar omorî, singura cale să scape de acuzații ar fi să-și jupoaie pielea de pe buricele degetelor, să-și șteargă amprentele, cum ar veni!. Ariel izbucni în râs: Ce creepy ești! Că doar n-ar veni Sherlock Holmes să facă investigații! Cui crezi că i-ar păsa de noi?! Leira nu răspunse, dar amândouă gândiră la unison: Domnului Tomiță…

Hai să ne analizăm amprentele de pe năsuc! continuă Ariel, pe un ton mai vesel. Nu le reuși însă, știut fiind că pisicile suferă de hipermetropie, că au oroare de oglinzi – sau cine știe din ce alte cauze…

Dragul de el! își spuseră telepatic, și în timpul liber tot despre noi studiază!

A doua zi în zori, contrar rutinei, domnul Tomiță nu le dădu bobițe, în schimb le pieptănă, le spălă pe lăbuțe și le luă la plimbare în cutia de transportat pisici. Era foarte ciudat, dar fetele nu se îngrijorară, domnul Tomiță era îngerul lor păzitor. Hai, drăguțelor, cântați-mi cântecul nostru! zise el, de parcă brusc i se luase ceața de pe creier și pricepuse că e vorba despre același cântecel:
niciun nor pe cerul gurii tale
nicio pietricică în sandaleeee… în trei, melodia suna incredibil, căpăta valențe de hit!
Și iată destinația finală: un cabinet veterinar! Parcă nu era vremea de vaccin! își spuseră frumoasele noastre. Un nenea doctoru’ le zâmbea blând. Ce-avem noi aicea? Oh, un caz special! Nu am mai văzut așa ceva, dar, până nu riști… Curaj, fetelor! Totul va fi bine!
Se treziră acasă, amețite rău. Pentru întâia oară, dormiseră simultan, visând același vis: se alergau nebunatice, în cerc – așa încât nimeni n-ar fi putut spune care e prima și care ultima în această cursă, și rîdeau, și se priveau în ochi, și se cățărau într-un copac fără nume, fugărind păsărele multicolore – care, și ele! cântau: niciun nor pe cerul gurii tale, cu surprinzătoare inflexiuni de rhythm and blues… raiul, ce mai!

Bolurile cu bobițe, așezate neglijent la, ăhăăă, metri distanță. Jucăriile, împrăștiate peste tot. Cât spațiu, câtă libertate de mișcare! Copiii năzdrăvani aveau ochii înlăcrimați. Doamna Tomiță, un zâmbet aproape bun.

Leira simți o durere ascuțită în coapsa dreaptă. Văzu mirată o cicatrice în forma literei A. Ariel – un junghi în coapsa stângă. O cicatrice în formă de L.

Oamenii au amprente unice pe degete. Când scriu povești frumoase, pe tastaturi amprentele lor dau viață literelor. Pisicuțele au și ele amprente pe năsuc. Întâia oară, Leira și Ariel își admirară, reciproc, amprentele. Apoi își apropiară, tot pentru prima oară, năsucurile. Ar fi jurat că amprentele lor se suprapun perfect – dar cine erau ele, să contrazică știința?!

A, era să uit: domnul Tomiță analiza, la fereastră, o radiografie. Pe fundalul cerului turcoaz, de vară târzie, amintirea dificilei operații de separare se profila ca o inimă perfectă, uriașă, și zău că pulsa! În tabloul ăsta atât de viu reprezenta, nu încape îndoială, amprenta iubirii pe cer.