Mâine vei muri, omule!

   lucian-avramescu Prietenul meu, mereu cuprins de o înaripată fervoare, a aflat ieri că suferă de o boală încurabilă și mai are de trăit câteva luni ”cel mult”. E mai tânăr ca mine cu treizeci de ani. Nu m-a sunat și nu-l sun încă, speriat de perspectiva de a-l întreba dacă-i adevărat că a slăbit 15 kilograme într-o lună și nu se mai recunoaște în oglindă. Așa mi-a spus soția lui, o femeie care-l iubește și de pe marginea patului de spital.

Tineri fiind, împinși de o înaripare pe care prietenul meu o condensa exemplar, brodăm proiecte și construim iluzii. Mai încolo vin resemnările și, nu rar, deziluziile. Ce se petrece când suprapunerea deziluziilor are loc în momentul de vârf al exploziei iluziilor?

Am citit că doar marii creatori se nimereau entuziaști la 80 de ani (părintele lui Faust își cerea de soață o tănără de 14 ani, el având  peste 80), dar tot ei sucombau la 25, ca Esenin, doborîți de o repulsie față de sine – ”Ochi albaștri ai avut, nu mai au culoare”. Tinerii fac planuri pe care la senectute le găsesc, dacă nu inutile, caraghioase prin absența perspectivei. Când, la 30 de ani ai tăi, un doctor, care stă pe un teanc de analize ca pe o lucrare de doctorat în ce te privește, îți spune că mâine mori, aproape că nu-ți mai vine să faci planuri de viitor. Visai că tu vei descoperi o altă planetă!

Distribuie prietenilor

Decăderea entuziasmului vine, spune literatura psihologilor, după o vârstă, o anumită vârstă. Care e aia, fiindcă vârsta prietenului meu a  devenit nepotrivită pentru viitor în momentul în care la moarte nu se gândise niciodată?