De ce afișează Olguța o grețoasă indiferență? De ce, după atâta ”Jos Dragnea!”, jupânul suprem e tot acolo, disprețuitor ca un mamifer suit în copacul din care nimic nu-l poate coborî? De ce în orice post important – iar important e și portarul de la primărie – se află un pesedist? Acolo unde s-a nimerit să nu fie, a devenit sau a fost înlocuit. Înșiri truisme! – mi s-ar putea replica. Așa e! Sunt locuri comune, lucruri știute, de ce-mi mai bat capul să le înșir? Fiindcă observ năduful oamenilor care exprimă protește, nedumeriri, furii în ger. Exprimă, peste ele, încredere că răul va fi dat jos, că viitoarele alegeri vor fi decise nu doar de cei trei milioane și ceva de votanți care au fabricat cel mai omogen parlament din toate timpurile, disciplinat ca o gardă de corp bine instruită, ascultând, cu vagi excepții, ordinul comandantului suprem Dragnea. Iluzii!
Programul Dragnea de guvernare are în fapt două puncte, ambele diabolice. Primul a fost atins. E vorba de mituirea, uneori iluzorie, dar e o mituire, chiar dacă unii nu și-au primit de trei luni salariul, a celor aproape un milion și jumătate de bugetari. Ei formează organigrama oricărui proces electoral. Paznicul de la primărie care primește, a primit de câteva ori, nu 1000 de lei cât primea lunar, ci 5000 de lei, învățătoarea de țară care nu mai ia 1500, ci 4000, primarul – indiferent de culoarea politică – cu 15 000 salariu, va risca el votând altceva decât PSD? Cine sunt stăpânii secțiilor de votare, dincolo de niște observatori gură cască, figuranți ai democrației? Funcționărimea primăriilor, învățătorii, angajații regiilor de stat. Cine duce urnele, cine le păzește, cine are în răspundere ștampilele și umblă cu ele în buzunar, inclusiv acasă? Marea și parșiva mituire s-a produs. Gălețile de plastic au rămas, cu sticla de ulei și punga de făină în ele, ca și pufoaica Băsescu, în preistoria cumpărării alegerilor. Azi au fost arvunite altcum și doar o minune poate face ca această uriașă șmecherie să poată fi deșurubată din psihicul colectiv al celor care gospodăresc alegerile. Adică bugetarii tocmiți din vreme. A fost primul pas. Al doilea, care n-a ieșit încă, din motiv de proteste stradale, e încălecarea procurorilor. Din statutul acestei meserii, cu destule hahalere în ea, dar necesară în menținerea sănătății morale a unei lumi tot mai bolnave de hoție, trebuie să dispară particula de vorbire ”independență”. Pentru asta a fost inventată ordonanța nocturnă 13, pentru asta dă declarații Tăriceanu, apărător al Justiției, așa cum Olguța este apărătoarea Monarhiei. Pentru asta, Dragnea și-ar da, cum mi-a spus un jurnalist de investigații, o parte din palmierii văruiți din Brazilia (băștinașii n-au știut până acum că se pot vărui palmierii, așa cum se văruiesc prunii) și l-ar turna nu în bronz, ci în aur cu nestemate pe academicul de la Iași, ministrul încăput în numele de alint Tudorel. Da, Dragnea a reușit marea mituire, nu a celor ce votează, ci a celor ce numără, pe rețeta Stalin, că tot poartă el mândria unor asemănări de mustață. Nu i-a ieșit încă excluderea din lege a cuvântului ”independență” , dar îi va ieși mâine.
Marea mituire, nu a pesedistului de rând, suferind și el în spitalele fără doctorii, în magazinele alimentare unde devine vizitator, la cozile unde-și plătește dările tot mai mari fiindcă altfel intră în deja pregătita ”închisoare a datornicilor”, ci a celor care fac alegerile, le țin în geantă, lângă batistă și ruj, le gospodăresc, înfașă și înnumără.
Cuplul Dragnea-Tăriceanu n-are somn până nu rezolvă mereu data peste cap Ordonanță 13. Mâine speră s-o facă și pe asta. Opoziția din partid? Este, dar mică, temătoare, iute pusă pe fărașul excluderii. Opoziția care se cheamă astfel, purtătoare ilegală de nume, e cea mai anemică din toate timpurile. Nimeni nu-și caută scăpare în brațele ei costelive. În comunism treceau unii Dunărea înot în Iugoslavia și puținii care nu erau împușcați sau care nu se înecau ajungeau în America. Azi nici America nu mai e ce a fost, iar America opoziției de acasă e un fel de Vietnam după lungi războaie în care s-au decimat unii pe alții de n-a mai rămas aproape nimic.
Marile speranțe, dacă mai sunt, trebuie să plece de la constatarea că mănunchiul câstigator, fiindcă nu-i o tabără, ci un mănunchi, o gașcă, are terenul aproape netezit spre a câștiga iar. Strategii anemici ai democrației românești, ăia pițigăiați care mai apucă să spună un diftong la televizor, să plece de la realitatea că acum războiul e pierdut, iar în față au un inamic în stare să bocească la catafalcul Regelui Istoric pe care l-au ucis în mai multe rânduri și să-i prepare cea mai fastuoasă ducere la groapă. Pregătiți apă să stropiți leșinurile Olguței!