Marian Munteanu și Călăul

             lucian-avramescu  I-am sorbit cuvintele lui Marian Munteanu, rostite cu o oratorie însuflețită, din Balconul Pieței Universității. Eram nelipsit în piață. Liderul studenților nu căpătase figura de cauciuc cu care s-a prezentat ieri în micul ecran drept candidat la Primăria Capitalei, sub adeziunea liberală. Vorbele, chiar dacă aveau legătură unele cu altele, indicând priceperi de comunicare, erau văduvite de sângele emoției, cel ce iriga atunci rostirea și o înaripa. O bătrînețe prematură a luat în stăpânire făptura sufletească și intelectuală a vechiului student revoluționar, mi-am zis oftând. Înțeleg că propunerea liberală, votată în interior în unanimitate, a fost întâmpinată cu ghioaga de alții, nu puțini. Firește că Ion Iliescu nu poate saluta alegerea, nici Petre Roman, premier atunci și nici cel ce iscălea pentru venirea trenurilor, un anume Băsescu. Dar ceilalți?

     Am la rându-mi o nedumerire. Aproape că nu mă interesează ce afaceri a făcut, în cele două decenii de dispariție, Marian Munteanu. Dacă nu l-a arestat nimeni, chiar dacă, să zicem, făcea negustorie cu explozivi, înseamnă că era un comersant legal. Nedumerirea mea vine de la raportul cu Călăul, încuscrirea sa politică, cea mai năucitoare știre pe care am primit-o în acei ani, cu Virgil Măgureanu. Au curs tone de scrieri despre evenimentele mineriadelor. Eu însumi, care eram și corespondent al unui ziar străin, mergând să culeg opinii de la mineri, la prima lor descindere în București, nu pot uita mănunchiul de bâte care au plecat în urmărirea mea și salturile pe care le-am făcut peste garduri și prin niște grădini care, apropiate fiind de zona în care locuiam, mi-au fost salvatoare. Între mineri, s-a scris despre asta enorm, se găseau, pitiți în pufoaice, subordonații lui Virgil Măgureanu, cei care le-ar fi arătat ortacilor, sedii de partide istorice, bune de devastat, redacții opozante FSN-ului câștigător în toate sufragiile, adrese de cârtitori la adresa noului regim care aduna sub el, cloșcă, puii dictaturii. Aceiași oameni, cu galoane sub căptușeală, au fost de față la martiriul liderului Pieței Universității, dacă nu au dat și ei cumva cu bocancul. Bocancul i-a fost pus și pe beragată și n-a lipsit mult să i se taie capul, așa cum extremiștii unguri au tăiau capul unui milițian, jucând apoi fotbal cu el. Credeam orice, mai puțin că după aceste evenimente, Marian Munteanu își va face partid cu Călăul. Călău a fost numit nu doar Iliescu în acei ani, ci și Măgureanu. Cum și în ce împrejurări s-a petrecut această întovărășire între două caractere, între două misiuni, între doi opozanți care se detestau? Nu cumva era aceeași misiune, s-au întrebat destui?

     Marian Munteanu, uzat de ani și nu numai de ani fiindcă este încă un om tânăr, e preferatul liberalilor. Care liberali, fiindcă în omleta asta din ouă de struț cu ouă de broască țestoasă, încă nu se leagă părțile, iar deasupra se văd, mult prea insultător, cocoloașele oamenilor lui Traian Băsescu. Cei care au încă drept la ură din partea poporului alegător, așa cum drept la ură au mulți din puii politici ai lui Iliescu.

Distribuie prietenilor

      Neavând și neacceptând nicio explicație pentru această întovărășire dintre Victimă și Călău, mult prea rapidă, mult prea natural executată, pentru a nu crea silă, nu-l pot vota, ca bucureștean, pe Marian Munteanu. N-o pot vota nici pe Gabriela Firea Pandele, cam din aceleași motive. Aș fi votat, cândva, ziarista. Poate. Politicianul Firea, niciodată, nu pentru că n-am votat de felul meu pesediști, ci pentru că seamănă leit, în dubla ipostază, cu Marian Munteanu, cu deosebirea că primul nu face copii –  iată un argument colosal pentru social democrată – iar ei îi ies fără mari sforțări, spre bucuria neamului. Cu cine voi vota? Nu știu și sunt mari șanse să nu aflu până la vot, mai ales că pe margine se încălzește Băsescu, iar dacă va candida cea mai perfidă lighioană politică a României, firește că voi alerga să votez și o căpiță de coceni, numai pentru a nu-l mai zări iar și iar pe scufundătorul ultimei iluzii că șnapanii nu pot accede în marile funcții de care depinde soarta poporului român.