Marian Nazat: Berevoiești 1990, studiu de caz

marian nazat 1

Într-un interviu eveniment , legendarul Petre Mihai Băcanu, director al cotidianului România liberă în urmă cu două decenii și ceva, dezvăluie ce s-a petrecut în 1990 la Berevoiești. Pe scurt, se destăinuie deja septuagenarul ziarist, în acel an, prin toamnă, un om de bine din Argeș s-a prezentat la redacție și i-a înmânat un vraf de acte care proveneau de la răposata Securitate. Tipul „le avea de la un cioban din Berevoiești care a văzut pe marginea gârlei satului cum se descărca, din niște basculante, steril de mină, un pământ amestecat cu turbă. Numai că baciul văzuse la marginea sterilului basculat niște hârtii. Le-a adunat și i le-a dat dascălului. Profesorul era un om informat și știa că noi ne «ocupăm» de fosta Securitate.”
Dar ca să ajungă la Berevoiești, sacii cu documente au făcut un ocol prin Prahova, deh, era nevoie de niscaiva acțiune, de suspans. În varianta oficială, un anume Nicolae Bordeianu (colonel de informații) s-a hotărât, după mineriada din iunie, să se lepede de actele compromițătoare. „Inițial, susține Petre Mihai Băcanu, el trebuia să le ducă la topit, la o fabrică de hârtie din Scăeni, Prahova. Era locul lor predilect pentru distrugerea actelor de care doreau să se dispenseze. Numa’ că, sătul de toanele securiștilor vechi și noi care îi perturbau activitatea, directorul fabricii l-a refuzat pe Bordeianu!” Strâmb din nas, versiunea nu pare verosimilă, nu-mi închipui că un conducător de unitate strategică s-ar fi împotrivit unui ordin de zi transmis de șefii lui cu epoleți. Nu ține, zău!
Aventura continuă în aceeași notă comică: „El s-a gândit că ar putea să-și rezolve sarcina de serviciu la el în sat. Că era de loc din Berevoiești. Au plecat cu camionul din Scăeni, după prânz, și au ajuns, spre seară, la Berevoiești. În camion se aflau șoferul, doi soldați și ofițerul. Odată ajunși, au tras la o rudă a lui Bordeianu. Camionul a rămas singur pe uliță, nepăzit. Băieții s-au încins cu țuică de Pitești, planificându-și ca, de dimineață, să arunce exploziva încărcătură într-o viroagă. Numa’ că, peste noapte, niște țigani, crezând că în cei 82 de saci din mașină sunt «ajutoare», au tăiat prelata și au furat câțiva saci. Au fost dezamăgiți de captură, da’ n-au aruncat-o.” A doua zi, „dimineața, mahmur, colonelul, fără să-și dea seama de lipsa din gestiune, s-a dus la marginea satului, spre munte, a basculat marfa și i-a dat foc. Atât doar că documentele refuzau să fie incinerate așa ușor. Petre Mihai Băcanu se distrează copios: «Erau dosare închise, bibliorafturi, plus biblii și alte acte bisericești. Ardeau foarte încet și superficial. Îngrozit de situație, Bordeianu s-a dus la o mină din apropiere și l-a constrâns pe directorul de acolo să deturneze șapte camioane cu steril pe care să le răstoarne peste resturile nearse. Acesta a fost momentul când operațiunea, care se voia strict-secretă, a fost observată de oierul aflat la locul potrivit în momentul nepotrivit!»” Aici suntem deja într-un film à la Kusturica, eternii și fascinanții noștri Balcani…
În cartea mea, Lumea de azi , Iosif Boda are varianta sa, merită recitită: „Diversiune, sau mai degrabă o încercare de diversiune. Dar cred că a fost mai mult decât atât. În iunie 1990, după o lună, două de la constituirea SRl, lt.colonelul Nicolae Bavoteianu primește ordin – de la cine ?, enigmă totală, Virgil Măgureanu spune că nu știe nimic, Mihai Stan, prim-adjunctul lui, nici usturoi n-a mâncat… deși lui îi plăceau filmele cu James Bond – să se descotorosească de niște hârtii… Așadar, nimeni nu știe nimic despre distrugerea a 82 de saci cu documente, secrete și ultra secrete ale fostei Securități, dar și ale abia înfiripatului Serviciu Român de Informații.
După o serie de peripeții, care bat scenele din Stan (ce stranie coincidență onomastică !!) și Bran, bravul nostru colonel (nu soldatul, nici fruntașul Bulă) nu reușește nici să ardă documentele, așa cum i s-a ordonat de «sus» (căci «josul» doar execută ordinul !), nici la Scăeni, nici în ograda rudei sale, căreia i-a făcut o vizită în toiul nopții pentru o bucată de pâine și un butoiaș cu țuică, specialitatea zonei. Culmea, oamenii aceștia, falnici apărători ai securității statului și, nu mai puțin, ai indivizilor, ai cetățenilor, sunt furați de câțiva țigani. Care credeau că în acei saci e rost de ceva haleală și, dezamăgiți apoi că n-au găsit decât hârtii, au început să le împrăștie prin sat. Intrați în panică, neînfricații soldați ai patriei noastre au descoperit o râpă în care să îngroape superficial documentele rămase de la țigani. În toată această perioadă, și mai ales după 18 mai 1991, intră în bătălie Petre Mihai Băcanu, cu gazetari perseverenți, incisivi și chiar curajoși de la România liberă.
lnteresant însă, între tonele de documente nu s-a găsit unul care să se fi referit la noii potentați ai vremii, niciun ofițer acoperit, din interior sau din afară, nu s-a dat, măcar din greșeală, dacă nu întâmplător, peste vreun torționar al temnițelor comuniste. S-au găsit doar dosarele câtorva persoane, adversari militanți ai lui Ceaușescu și câțiva ai comunismului. Directorul de atunci al proaspătului serviciu a catalogat cazul Berevoești ca o imensă prostie. Eu aș fi așteptat de la ditamai directorul SRI, cel mai temut om din «noul regim», o debarcare, cu sancționarea corespunzătoare a tuturor celor implicați în trierea documentelor, în ordinul dat pentru distrugerea lor, de la cel mai mic și până la Mihai Stan.
Dar asta a caracterizat aproape toată perioada postdecembristă a României, gestionată de domnul lon lliescu. De ce să adoptăm noi decizii ferme, nemiloase, acolo unde trebuie ? Nu, mai bine să mai stăm un pic, să ne mai gândim, poate lucrurile nu stau chiar așa… poate se mai schimbă ceva. Și așa a rămas România să fie coada cozii din fostele țări socialiste.”
Surprinde numele diferit al nătângului erou, dar analistul mă liniștește: „S-ar putea să avem dreptate amândoi, și eu și Băcanu, sau să ne înșelăm deopotrivă în privnița asta, cine bagă mâna în foc că îl chema Bordeianu ori Bavoteianu?” Curat-murdar, stimabile!
Și de parcă nu era îndeajuns, în mai 1991, când s-a descins cu mare alai la Berevoiești, surpriză ! „«Ajunși acolo, am dat de procurorul militar Mircea Levanovici care, împreună cu trei soldați înarmați, păzea groapa noastră. Ne-a interzis să mai dăm cu cazmaua. L-am ignorat și ne-am apucat iar de excavat. De data asta erau peste o sută de ziariști, că nu doream să țin imensa dezvăluire doar pentru RL, ci s-o afle toată presa și toată lumea!», rememorează Băcanu. Procurorul Levanovici nu avea, practic, ce să facă. Nu putea să-i împiedice și nici să-i împuște. Era neputincios. Bărbații în putere săpau și femeile sortau documentele și le puneau la uscat, pe iarbă. Însuși Băcanu a dat la lopată. Imaginile cu el aflat în groapă a făcut înconjurul lumii.” Iarăși mustăcesc… Ce i-ar fi împiedicat pe procurori să izoleze locul faptei printr-un cordon de militari? Nimic, desigur… Ața albă a cusăturii sare în ochi!
Colac peste pupăză, nimeni n-a încasat vreo sancțiune la finalul tărășeniei, deși „«Virgil Măgureanu a luat foc și a bâlbâit o explicație cum că un colonel neghiob n-a respectat procedura de distrugere a arhivei clasificate», își amintește cu plăcere Băcanu cum l-a umlit pe directorul SRI de pe atunci.” Chiar că miroase rău a diversiune și-a manipulare… De aceea l-am întrebat pe Virgil Măgureanu care-i adevărul, domnia sa răspunzându-mi prompt: „În legătură cu pe atunci nou născutul SRI, la a cărui înființare vocile sale autorizate declaraseră că vor să fie un serviciu secret compatibil cu un stat democratic și să imite modelul faimosului SSI înființat de Mihail Moruzov în perioada interbelică și condus apoi, în timpul celui de al Doilea Război Mondial, de către Eugen Cristescu.
Pentru noi, cei de atunci, și, în special, pentru mine, «detonarea» în presă, în mai 1991, a celor întâmplate la Berevoiești cu un an înainte a fost semnalul cel mai brutal cu putință că nu se poate conta pe o mare parte dintre cadrele fostei securități pentru a performa într-un stat democratic. Într-adevăr, la începutul verii 1990 s-a hotărât ca mai multe tone de documente ale fostei securități, copii ale originalelor păstrate în arhivă, să fie, potrivit legii, transformate în pastă de hârtie la fabrica de profil de la Scăeni. Când, imediat după aceasta, mi s-a raportat «derapajul» de la Berevoiești, a fost invocat faptul că unitatea de la Scăeni era în acea zi închisă, de parcă acest lucru, cu totul probabil, nu ar fi putut fi prevenit din timp, eventual pe cale telefonică de către col.Bordeianu și compania. În loc de a respecta legea cum era firesc, s-a ales o cale halucinantă și iresponsabilă despre care am fost chemat să dau socoteală în fața Parlamentului României și, într-adevăr, în fața acestui onorabil plen nu am putut găsi o altă explicație decât că a fost un caz de o rară stupiditate. Nu știu ce l-a îndemnat pe prietenul și colegul meu de facultate, Iosif Boda, să spună că i-aș fi răspuns eu sau prim-adjunctul SRI Mihai Stan că nu știm nimic, când acest lucru era de-a dreptul imposibil, întrucât așa-zisul «caz Berevoiești» devenise de notorietate mondială , meritul principal fiind al presei și, mai ales, al venerabilului Petre Mihai Băcanu. Imposibilitatea venea și din faptul că primisem ordine drastice ca vinovații să plătească și, cu acest prilej, în cursul verii anului 1991, ne-am despărțit de mai bine de jumătate dintre efectivele fostei securități, în frunte cu cei trei ofițeri care au «strălucit» în «cazul Berevoiești». Ar mai fi de adăugat, ca să abordăm și tema diversiunii, că pe tot parcursul anului 1990 și până la Crăciun am cerut, în repetate rânduri, să se rezolve chestiunea vizând recuperarea acelor documente îngropate în halda de steril, întrucât eram tot timpul informat că diferite hârtii curgeau la vale datorită unui pârâiaș care își făcuse loc tocmai sub halda buclucașă. Ca într-un fel de legendă năstrușnică, primul care mi-a arătat niște mostre dintr-un dosar care îl privea a fost chiar marele poet Adrian Păunescu (în plină vară a anului 1990). În final, cu câteva luni înainte de «explozia» din presă, prin decembrie 1990, am cerut șefului Corpului de Control al SRI , nimeni altul decât neuitatul general Neagu Cosma, șeful de altă dată al contraspionajului românesc, să rezolve definitiv problema de la Berevoiești, despre care apoi mi s-a raportat că nu mai este nicio problemă. În ce fel s-a «rezolvat» știm astăzi cu toții. Nu-mi trece prin cap că un om de valoarea profesională a lui Neagu Cosma mi-ar fi ignorant pur și simplu ordinul, dar ce pot azi presupune este că a încredințat tema (subestimându-i importanța) unor oameni de aceeași seriozitate și simț de răspundere ca și Bordeianu.
Îmi exprim regretul cu acest prilej și pentru despărțirea în dramaticul iunie 1991 de generalul Mihai Stan (prim-adjunct pe atunci și purtând toată răspunderea acestui caz bizar), el a fost inițiatorul, alături de Neagu Cosma, al colectivului care a documentat în arhivele fostului SSI toate problemele legate de înființarea actualului Serviciu Român de Informații. Această denumire, sigla și toate celelalte însemne le aparțin și acest lucru nu trebuie uitat.” Așadar, „cazul Berevoiești” poate fi înțeles și ca un pretext ideal născocit de șefii instituției pentru lustrarea vechilor ofițeri și subofițeri, incapabili să se reformeze și să se adapteze dezideratelor postdecembriste. Mai degrabă astfel deslușesc întreaga tevatură, am învățat să citesc printre rânduri.
Întâmplarea seamănă izbitor cu una recentă, când un cetățean la fel de vigilent a descoperit un geamantan uitat pe plaiul moromețian. Ca și atunci, și acum norocosul a înhățat hârtiile și le-a dăruit celor care le-ar fi vrut cu orice preț. Adică agenției de știri Rise Project, interesată de viața și aventurile politico-picarești ale liderului pesedist din Teleorman.
Vasăzică, scenariul se repetă cu fidelitate, ce dacă s-au scurs aproape 30 de ani, semn că puține lucruri s-au schimbat în România. Păi în 1990, corpul delict n-a poposit în fișetele organelor statului îndreptățite să-l primească, nu, documentele stricătoare de imagine fiind dirijate, ca și în 2018, pe trasee prestabilite anume. Da, fiindcă profesorul argeșean n-a dat buzna nici la Adevărul, nici la Dreptatea, ci la România liberă. De ce ? Simplu, ziarul condus de distinsul Petre Mihai Băcanu se poziționase în opoziție față de molohul fesenist și devenise „principalul vârf de lance în deconspirarea vechilor și noilor securiști.” Prin urmare, numai pe acest canal impactul mediatic ar fi atins efectul scontat. Aidoma s-au petrecut lucrurile și în cazul valizei programate să explodeze în brațele lui Liviu Dragnea. În ambele cazuri este evidentă implicarea serviciilor secrete, operațiuni tipice, ce mai tura-vura! Doar proștii și orbii, ori lehăii cumpărați cu doi țechini m-ar putea contrazice.
Așa că Berevoieștiul a reprezentat, în opinia mea, o reverență făcută opoziției democratice și forțelor de dreapta de către succesoarea Securității. Lumea liberă de afară primea astfel mesajul clar că prefacerile sociale și politice de la București sunt ireversibile, iar serviciul patronat de Virgil Măgureanu se punea bine cu presa neaoșă, un troc convenabil amândurora. Bașca eliminarea din sistem a elementelor ostile, dușmănoase revoluției de bulevard. Altminteri, mă îndoiesc că protagoniștii ciudatei coincidențe se gândeau deja la înlocuirea comunistului Ion lliescu cu democratul Emil Constantinescu… Cam devreme totuși pentru un asemenea plan, cu toate că Virgil Măgureanu n-a negat niciodată o asemenea urzeală…
Concluzia poveștii? Deloc complicată – serviciile secrete au rămas de-a pururi marele păpușar la noi și aiurea, iar presa a fost folosită ca ventilator pentru ca rahatul să fie împrăștiat în jur. Nimic nou sub soare, toate-s vechi și noi îs toate! Doar gloata de gură-cască este mereu alta…

Parteneri