Marian Nazat: Crăciun cu drug la poartă

Dau să-mi văd casa copilăriei. Are drugul pus la poartă. În curte nici țipenie de om, de vietate. E liniștea pustiului, a ruinei. Nicio voce nu răzbate de dincolo de gardul cimentuit deunăzi. La ce o mai folosi zăplazul ăsta fortificat ? Brâul cu stinghii de lemn nu mai ferește pe nimeni de nimic. Neviața nu are nevoie de metereze. În lumea de dincolo nu se intră prin efracție sau prin escaladare. Mă învârt în jurul ușii altădată mereu descuiată. Nu mă întâmpină niciun glas dintre cele de demult. Măcar de m-ar goni, de m-ar boscorodi, numai să-mi transmită un semn că sunt vii… Au amuțit până și câinii, odinioară slobozi. De nu s-or fi prăpădit de singurătate. Găinile, rațele și gâștele și-au luat zborul înspre alte zări. Doar fotografia bunicului stă agățată de un zid, coșcovit și crăpat, lipită sub o bucată de geam prăfuit. Ploile, vânturile și viforele nu i-au îmblânzit chipul aspru. Își privește înciudat oborul gol și biruit de vremelnicie. Copiii i s-au stins, numai mezinul, Darie, șade încă pe șanțul ce-l desparte de eternitate. S-a nimerit ca tocmai el să-și îngroape neamul de țărani islăzeni din partea mamei. Rătăcit în puzderia de cruci afumate și posomorâte, unchiul meu abia își mai supraviețuiește amintirilor vagi. Copii nu are, regrete nici atât. Îi tremură bărbia și lăcrimează ori de câte ori ne prindem la vorbă. Cuvintele i se împiedică pe drum, ies din gura lui stâlcite și șchioape. Fragmente roase de uitare, de neaduceri aminte. Trecutul îl încurcă, iar prezentul nu-l mai încape deloc. Știe careva cum este să te simți de prisos?

Sunt ultimul martor al unei familii de truditori ai pământului, de clăcași ai sorții. Parcă mai adineauri… Pe bătătură, de Crăciun, se strângeau vreo șase oameni mari și trei copilandri. Din ogrăzile vecine soseau alți patru-cinci zdrahoni maturi și începeau să ciocnească, îmbujorați, ceștile cu țuica fiartă. Între două înghițituri înfulecau, cu plescăituri zgomotoase, murăturile din străchinile de lut. Și sporovăiau pe limba lor simplă și nedusă la școală. Orătăniile le țineau isonul, umplând văzduhul înalt, părelnic necuprins, cu țipete prelungi și ascuțite. Deasupra satului se ițea, ascuns în promoroacă, soarele. Semăna leit cu Dumnezeu, blajin și coliliu. Ce mai forfotă i se înfățișa jos, la Islaz… Oi fi visat cumva ? Sau memoria îmi joacă iarăși feste ?

Zăbovesc degeaba în fața casei copilăriei și nu zăresc nicio rudă să vină să azvârle drugul de la poartă și să mă poftească înăuntru. Parcă m-a alungat cineva din propriile mele amintiri. Oare chiar le-am trăit cu adevărat ?