Marian Nazat: Euroscepticism

 

Mă străduiesc din răsputeri să cred că mă înșel atunci când implor arhanghelii politici cerești să arunce la coșul de gunoi al istoriei Uniunea Europeană. Dacă eu nu-s suficient de inteligent ca să pricep rolul ei providențial? Poate sunt un jalnic provincial al Europei moderne, un fiu vitreg a timpurilor prezente, poate… Îndoielile nu mă slăbesc o clipă, așa că încerc să aflu de la alții cum devine situația.

Bunăoară, Călin Georgescu, un tip instruit afară, deci unul care „a mâncat Occident pe pâine”, e de părere că hulita monstruozitate „nu înțelege că nu poți alinia culturile.” Și nu doar culturile, adaug eu răspicat. Mihai Șerban, trăitor în Franța de ani buni, creionează un tablou sumbru, căci acolo, „în Franța, la fiecare două zile un agricultor se sinucide, iar bineînțeles că sursa acestei drame umane fără precedent poartă semnătura birocraților de la Bruxelles, care, cu timpul, acumulează din ce în ce mai mult sânge pe mâinile lor. Agricultorii au fost obligați de legile impuse în U.E. să-și pună activitățile la norme: adică să recurgă obligatoriu la împrumut bancar! După ce agricultorii s-au împrumutat de la bănci, garantând de cele mai multe ori cu tot ce aveau: pământ, animale, case, patrimoniu; după ce băncile au realizat jefuirea organizată a agricultorilor prin complicitatea cu administrația U.E., aceasta din urmă a început să emită directive noi (alte norme), care pur și simplu i-au împiedicat pe agricultori să lucreze liniștiți și să genereze destule venituri pentru a trăi decent… apoi să-și onoreze datoriile contractate la bănci! Falimentul a început să dea târcoale, scrisorile recomandate au precedat vizitele executorilor judecătorești… frânghiile au curmat suferința multora, în timp ce băncile își numărau capetele și hectarele «executate», care urmau să fie exploatate de (propriile) multinaționale. Astăzi, după ce agricultorii și crescătorii de animale, în majoritatea lor, au fost uciși de sistem, o pulpă de pui otrăvită cu hormoni și plină de perturbatori endocrini poate parcurge, înainte să ajungă în farfuria noastră, chiar și 12 000 de kilometri. Poftă bună, Europa!”[1] La naiba poftă bună, cui îi arde de glume?!
Iar toate astea se întâmplă deoarece „Uniunea Europeană arată, prin toate pozițiile sale, și îndeosebi prin legile și normele pe care le impune prin forță, indiferent de sectorul vizat, că este doar o instituție de tip paravan, care acționează în subordinea și în serviciul marelui capital privat transnațional. Faptul că și politicienii se arată ori neputincioși, ori în acord total cu acest sistem mafiot și fascist, demonstrează caracterul dominant și, mai ales, dimensiunea antidemocratică disimulată în spatele acestei temnițe care s-a impus prin forță, șantaj financiar, manipulare și dezinformare globalizată!”[2] Chiar temniță, chiar Aiud transnațional ? Scepticismul meu funciar se lăfăie ostentativ și mă privește sfidător. În cele din urmă, mă dojenește aspru: „Vezi că am dreptate? Nu te mai frământa degeaba, eurooptimiștii sunt niște demagogi periculoși și interesați să propage minciuna globalizării , ferește-te de ei !” Nu-l contrazic, însă nici nu mă predau lesne…

Pe lângă mine trec trei tineri îmbrăcați și tatuați după moda vremurilor zurlii de acum. Sunt zgomotoși și vorbesc o limbă română aproximativă, i-au cam extirpat vocalele și au caciorit-o cu ticuri verbale care mai de care: „super”, „șmecher”, „tare”… Unul dintre ei se uită chiorâș la mine, o fi simțit ce gândesc ? Oare să nu fim în stare să ne conciliem lumile, eu cu a lor, ei cu a mea ? Ivit pe neașteptate, Mihai Șerban, îmi șoptește peste umăr: „Conflictul generațional este o capcană întinsă tinerilor, pentru că reprezintă anularea memoriei strămoșești, întrerupătorul transmiterii valorilor și a experiențelor, ducând inevitabil la repetarea în ciclu continuu a acelorași greșeli înrobitoare. Pentru partizanii secularizării, moștenirea milenară (tradițiile) reprezintă o realitate Divină care trebuie distrusă cu orice preț, pentru că îl face pe om puternic și sigur pe el și, prin urmare, devine imperturbabil, incoruptibil și incontrolabil. Prin moștenire, omul a primit educația milenară, care îl ajută să-și croiască drumul în viață luminându-i viitorul și dându-i un punct de sprijin temeinic, în baza valorilor care trebuie transmise generațiilor viitoare; transmiterea valorilor milenare, moștenite de la o generație la alta, este singura și adevărata garanție a libertăților universale!”[3] Și apoi mă lămurește cu lehamite în glas că „liberalismul este varianta anti-identitară și sălbatică a opresiunii (sloganul liberalismului fiind «avansezi sau mori!»); libertatea este manipularea de vârf; egalitatea este manipularea intermediară; conflictul generațional este manipularea de bază.”[4] Dar conflictul acesta este vechi, nu cumva ne lamentăm aiurea? Păi, Nichifor Crainic, de pildă, observa în 1934, de parcă ar fi contemporanul nostru, că „nu e tineret sub soare mai abandonat propriei sale soarte ca tineretul nostru românesc. Cine se preocupă de pregătirea acestui tineret pentru o epocă iminentă ce se apropie cu pași uriași? Nu se pun oare pentru el aceleași întrebări grele ca pentru tineretul de pretutindeni ? Nu stă și el astăzi în fața perspectivei tragice a șomajului intelectual și spiritual ce pare iremediabil? Nu e și el setos de o concepție integrală de viață în care să-și salveze sufletul din ruinile ce se îngrămădesc împrejur?” Ne învârtim în același cerc de sute de ani, generațiile se războiesc între ele și, culmea, fiecare iese la final înfrântă, deși, la început avea senzația victoriei. Cu toate astea, nimeni nu învață nimic din erorile predecesorilor, toți se iluzionează că numai ei sunt în stare să schimbe rânduielile prăfuite și vetuste.

„Bă, ai bani, ești jupân, nici nu contează cum îi obții, important e să-i ai ! Mașini, case, gagici, vacanțe șmechere, frate ! Ce carte, ce muncă, ce principii ?” îl aud pe unul dintre cei trei adolescenți. S-a adeverit premoniția lui Mihai Eminescu, din păcate: „Vom avea de-acum înainte dominația banului internațional, o domnie străină, impusă de străini, libertatea de muncă și tranzacțiuni, teoria de luptă pe picior în aparență egal, în realitate inegal. Și în această luptă nu învinge cine-i tare, nobil sau eroic, învinge cel pentru care orice mijloc de câștig e bun, cel fără scrupule față de concetățenii săi, cel pentru care orice apărare a muncii e o piedică pe care va tinde a o răsturna, pe cale legiuită sau pe cale piezișă.”[5] De le-aș zice vorbele poetului, sigur mi-ar striga în gura mare: „Comunistule!”. Sau: „Cine mai e și săracu’ ăsta? Scutește-ne, zău, cu toți ramoliții tăi !”Așa că tac și trec mai departe, încolțit de îndoielile ce nu mă părăsesc niciodată. Cum altcumva, de vreme ce „am învățat acum să cunoaștem cele două extreme socio-politice. Statul capitalist recurge la minciună, la înșelătorie și viclenie pentru a refuza poporului său drepturile vitale cele mai elementare, preocupându-se numai de propriile interese financiare, pentru care este gata să sacrifice milioane de oameni. Pe de altă parte, am văzut (în Uniunea Sovietică) extremiștii comuniști, care au îngropat într-o sărăcie indescriptibilă milioane de oameni și, urmând doctrina lor, sacrifică fericirea celorlalți. Știind aceste lucruri, după părerea mea, nu rămâne decât să aplicăm mai mult ca oricând idealul nostru național-socialist… În statul german, principiul care prevalează nu este egalitatea, ca în Rusia Sovietică, ci mai degrabă justiția”[6] ? (Ori de câte ori cuvântul „justiție” se rostogolește înspre mine din gura vreunui șef de stat, îndeosebi a ălora atinși de paranoia, o căldură anxioasă îmi inundă trupul. Nu de alta, dar în numele justiției și Inchiziția, și comuniștii, și destule regimuri politice de dreapta și-au lichidat adversarii. Ehe, și n-au fost puțini, din contră…) „Fascistule !” mi se reproșează cu otravă în glas, ce dacă citez uneori și din „Führer” ? Analiza sa nu-i greșită, greșite s-au dovedit a fi căile prin care sinistrul criminal a înțeles să-și pună în aplicare crezul. Luând aminte la erorile recente ale omenirii, se cuvine să reflectăm o clipă înainte de a condamna apriori orice părere în dezacord cu a noastră.

Dascălii internaționali mă povățuiesc să-mi mușc limba ori de câte ori adevărul s-ar cere nerostit, atenționându-mă că noua corectitudine politică, „încetul cu încetul, s-a transformat într-o ideologie care te împiedică să spui lucrurilor pe nume. Dacă spui lucrurilor pe nume, dacă spui exact ce crezi, riști să stârnești un scandal, ești arătat cu degetul, pus la zidul infamiei. Corectitudinea politică e puternică în Franța, dar în Statele Unite ale Americii sau în Canada e încă și mai rău. Acolo a devenit într-adevăr un instrument care înăbușă orice altă viziune asupra lumii.”[7] Refuz să nu mă revolt, rămân pe mai departe un eurosceptic și țip să mă audă liota de vânzători de țară: „Călăuzele noastre se vădiră a fi iscoadele vrăjmașilor.”[8]

——————————————-
[1] Mihai Șerban, Manifest. Cartea neagră a României
[2] Ibidem
[3] Ibidem
[4] Ibidem
[5] Timpul, 20 februarie1879
[6] Adolf Hitler, în 1943 (citat de Mihai Șerban în aceeași carte)
[7] Pascal Bruckner, în interviul acordat revistei Dilema veche nr. 760 din 13-19 septembrie 2018
[8] Dorel Vișan