Marian Nazat: Justiția abuzului în serviciu

 

Recent, tocmai în luna cadourilor, Înalta Curte de Casație și Justiție i-a așezat sub brad unui avocat bucureștean  un mandat de executare de cinci ani închisoare. Între altele, el a fost trimis după gratii și pentru săvârșirea  controversatei și deja celebrei infracțiuni de abuz în serviciu, ciumpăvită  de Curtea Constituțională, fără niciun efect practic însă,  legiuitorul ferindu-se ca dracu’ de tămâie să îndrepte actuala reglementare, una extrem de eliptică și de defectuoasă. De altfel, pe seama normei cu pricina, lipsită de previzibilitate și  anterior, circula demult, prin clădirea procuraturii, o expresie pe măsură, pretabilă  anumitor spețe, desigur: „Dacă nu-l prinzi cu nimic, bagă-l la abuz în serviciu !”. Cimilitura a străbătut, iată, epocile și constituie pe mai departe o găselniță în cazurile limită, când procurorul se încăpățânează să acuze o persoană contra căreia probele de vinovăție sunt șubrede.

Întorcându-mă la subiect și recapitulând  desfășurarea procesului,  să reținem că, potrivit rechizitoriului, Robert Mihăiță Roșu, în baza unei înțelegeri  frauduloase cu alți inculpați, l-a ajutat pe unul dintre aceștia „să aibă justificarea pentru  a ordona punerea în posesie în locul directorului Direcției Silvice”  și „a făcut demersuri pentru punerea în posesie a inculpatului Al României Paul Philippe cu  suprafața de 46,78 ha, semnând și depunând în cursul anului 2007 cereri și notificări la Direcția Silvică București, amenințând cu acțiuni pentru angajarea răspunderii persoanelor vinovate și plata de către acestea de despăgubiri bănești ca urmare a comportamentului abuziv al RNP Romsilva, solicitând directorului ca să intervină și să remedieze situația”.  Prima instanță, Curtea de Apel Brașov, l-a achitat, considerând că el a „exercitat acte de avocat al inculpatului  Al României Paul Philippe cu ocazia adoptării deciziei de retrocedare a Fermei Regale Băneasa. Prezența  inculpatului Roșu Robert Mihăiță la sediul ICDPP a fost justificată exclusiv de necesitatea apărării  intereselor juridice ale clientului său, iar toate actele desfăşurate de acesta au fost acte legale. Probele menţionate mai sus denotă convingerea inculpatului Roșu Robert Mihăiță că demersul inculpatului Al României Paul Philippe este unul legitim, întrucât acesta era persoană îndreptăţită și avea dreptul la retrocedarea acestui imobil care a aparținut bunicului său, fostul Rege Carol al II-lea. Această convingere a inculpatului Roşu Robert Mihăiţă cu privire la justeţea demersului de retrocedare rezultă și din Raportul de audit juridic predat clientului Reciplia SRL în data de 19.10.2006 (vol. 36 indice 1 din dosarul instanței), care arată expres că șansele de retrocedare a bunului denumit Ferma Băneasa, raportat la actele de la dosar, sunt ridicate”. În apel, completul de judecată a desființat sentința și l-a condamnat pe colegul nostru de breaslă, verdict în urma căruia Uniunea Națională a Barourilor din România a reacționat imediat și ferm, apreciind ca „inaceptabilă represiunea de natură penală asupra avocatului pentru consultațiile și susținerile făcute în calitate de reprezentant”. Așijderea și Baroul București, care a comunicat opiniei publice că Robert Mihăiță Roșu  și-a „exercitat atribuțiile specifice profesiei de avocat, prin notificări, redactarea de înscrisuri și asistarea clientului în fața unei instituții publice”, nimic altceva. Rețelele de socializare s-au încins prompt,  determinându-l pe șeful Consiliului Superior al Magistraturii să-i pună la zid pe toți cei care atacă în media hotărârile definitive ale instanțelor, hotărâri pe care le consideră „pilonii fundamentali  ai statului de drept”. Desigur, teoretic, Bogdan Mateescu  are dreptate, numai că România este departe de a fi un stat de drept. Pe de o parte, pe de altă parte, nu i-aș dori tânărului judecător să aibă soarta lui Toni Neacșu,  devenit nu demult un pilon solid și exemplar, în temeiul aceluiași text incriminator, în instaurarea „statului de drepți” având ca blazon semnul #. În vacarmul mediatic  declanșat  – cam târziu, în opinia mea, ținând seama de samavolnicirea dreptului la apărare în perioada dindărăt -, mi-a atras atenția invitația de a „trece în revistă jurisprudența din ultimii ani” a instanței supreme. Cum mesajul  provenea chiar de la președinta Înaltei Curți, am purces negreșit la lucru, mai ales  că respectiva  practică judiciară nu-mi era deloc străină. Dimpotrivă, numai că, uneori, precedentele judiciare suferă de ambiguitate și sunt rodul unor comandamente politice explicite și dezgustătoare, nefiind deci ferite de critici. Iar perseverența în greșeală și încremenirea în  dogma judiciară mi se par primejdii mortale ale justiției, de aici  și de aiurea. Mâine, poimâine  n-ar fi exclus să ni se invoce ca practică judiciară și soluția  dată în dosarul  soților Ceaușescu…

Așadar, în urmă cu  circa  două decenii, infracțiunea de abuz în serviciu intra spectaculos și  rău-prevestitor în „Casa Dreptății”, victima  numindu-se R.C., judecător de  sector. Vina sa ? Aplicase greșit  o normă legală. Geaba opinia separată, de achitare, din recurs, condamnarea cu suspendare rămânea  bătută în  cuie. Am susținut și atunci și voi susține chiar și în fața plutonului de execuție format din trepanații progresiști că un magistrat  nu poate răspunde penal pentru modul în care aplică dispozițiile legislației penale, civile etc. Cu două rezerve, totuși: această „greșită  aplicare”  să nu fie consecința coruperii sale, ori în exercitarea funcției de conducere administrativă  a instanței. Mai apoi, nu foarte demult, doi judecători de  curte – D.P. și I.B. – au fost  condamnați în regim penitenciar pentru că au pronunțat o hotărâre deloc pe placul procurorilor. Din păcate, lașitatea participanților la actul de justiție la aflarea acelei decizii a pregătit recenta  întâmplare judiciară,  când niște „onorabili”  au fost audiați ca martori și întrebați  dacă  dezlegarea oferită de ei în mod definitiv unei chestiuni juridice este… legală!!? Că tot perora guralivul domn Mateescu despre „pilonii fundamentali”… Culmea, reacția a sosit de unde nu mă așteptam,  magistratul Andi Malaliu punctând magistral: „Ce e atât de grav?, ar întreba cei care nu știu cum se desfășoară o anchetă penală, mai ales la DNA. Ești întrebat de procuror, care, în principiu, nu știe decât penal, cum și cu cine ai dat hotărârea civilă. Îi explici, dar el insistă: «E legală?». «Da», răspunzi. «Sunteți sigur? Că nouă nu ne prea pare și putem, la o adică, extinde acuzațiile», lucru la care începi să te gândești și dacă n-ai rate, familie, copii, darmite dacă ai toate astea sau doar unele dintre ele. Și zici că ai mai reflectat, că, poate, hotărârea ta nu era așa bună și legală. Ți se pare că ție nu ți se va putea întâmpla, pentru că ești cinstit și corect? Greșești, atâta timp cât legea îi dă procurorului DNA, care face dosarul, posibilitatea să cheme pe oricine, inclusiv pe tine, magistrat cu ani vechime, la audieri fără restricții și fără să răspundă în niciun fel.” „Vrem o țară ca afară !” urlă cu ochii scoși din orbite arhanghelii noii ordini de dictat stradal și mai înalță o spânzurătoare în care se bălăngăne leșul de carton butaforic al altui dușman al poporului haștagist… „Fără SIIJ, fără SIIJ,/Că ne provoacă vertij!” zbiară în cor troglodiții cu smartphone năvăliți din tenebrele virtuale.

          În sinergia întâmplărilor  funeste  descrise, ar trebui ca judecătorul care l-a achitat pe Robert Mihăiţă Roșu  la fond să fie deferit justiției  pentru abuz în serviciu, deoarece a aplicat greșit  textele legii penale. În altă ordine de idei, să ne închipuim că tu,  cetățean plătitor de taxe și impozite, te lupți  la un moment dat cu trepădușii  autorității  publice pentru recunoașterea unui drept legitim, dar ești  amânat până la calendele grecești și umilit sistematic. Apelezi, în disperare de cauză, la un avocat, care întreprinde demersurile legale și le aduce la cunoștință funcționarilor  în culpă că îi paște răspunderea disciplinară, contravențională sau penală în situația neaplicării  normei imperative. Stupoare însă ! Reprezentantul tău  legal  e azvârlit la beci !? Păi,  dacă el tot stă în pușcărie întrucât i-ar fi amenințat astfel pe angajații  care nu-și respectau atribuțiile de serviciu, la fel vor păți și procurorii care le aduc la cunoștință inculpaților că au dreptul să-i denunțe pe alții și denunțurile nu se confirmă, nu? Ori procurorii care iau măsura reținerii și propun arestarea preventivă, cererea fiind respinsă, sau emit rechizitorii soldate cu achitarea „penalilor”. Fiindcă, vorba aia,  toți suntem egali în fața legii !

De asemenea, fiecare judecător care dă o soluție desființată în căile de atac este  pasibil de pușcărie, în logica juridică a statului de drept blagoslovit  de alde Bogdan Mateescu.

Cât despre avocații din cauzele penale cu miză sporită, transformați în cioclii indispensabili ai ceremoniilor  funerar-judiciare, ei nu sunt altceva decât complicii și tăinuitorii clienților lor odioși, nu? De aceea, orice susținere în fața pretoriului este o posibilă instigare la abuz în serviciu, slăvit fie statul de drept!

Când citești  asemenea gogomănii  judiciare, te apucă  fandaxia și zău că  te împinge  scârba să iei ciocanul și să cureți  pereții  Înaltei Curți de adagiile alea desuete și aberante. Ce Justitia Domina et Regina Omnium Virtutum?  Prostii, fandoseli învechite ale unei lumi  decrepite ! Iar la isprăvirea operațiunii de igienizare te îmboldește Aghiuță să îi chemi pe politrucii useriști ca să eternizeze pe aceleași ziduri citatele glorioase ale statului lor de drept:

„Unde există voința de a condamna, există și probe!”, al  veșnic actualului vizionar chinez Mencius;

■ „Nu există persoane nevinovate, există doar persoane de care nu ne-am ocupat suficient”, al crudului bolșevic Felix Dzerjinski;

„Discuția  despre drepturi  e un lux teoretic”, al faimoasei cugetătoare pomicole Raluca Prună;

■  „Trăiască și înflorească parteneriatul  dintre procurori și judecători”, al dârzei stahanoviste Livia Stanciu;

■  „Cine nu sare, ia condamnare !”, al turmei de cretini anonimi.

Ehe, să vedeți de-aci înainte cum va fi tropăi reforma justiției, gândită fățiș represiv pe sloganul-pivot „DNA să vină să vă ia!”. Chiar, șleahta  asta de demolatori nu e în stare să producă și ceva  inteligent și constructiv?  Apropo,  filipica  mea împotriva persoanelor  siluitoare ale ideii de justiție  n-o fi cumva un act comisiv al abuzului în serviciu ?

 

  1. S. Într-o zi de la începutul toamnei trecute, coboram din mașină și mă îndreptam preocupat spre birou. Pe trotuar, la o distanță de vreo douăzeci  de metri, l-am zărit pe unul dintre judecătorii din cele patru onorate completuri care, în  forma continuată,  i-au pecetluit statutul de condamnat politic multhulitului Liviu Dragnea. Cum momentul era mai mult decât delicat și cum între noi  nu se afla niciun trecător, am plecat privirea în pământ, prefăcându-mă că nu l-am observat, deși nu-l scăpam o clipă din câmpul vizual periferic pe omul pe care îl prețuisem enorm.  Aveam nevoie de un răgaz ca să-mi compun o mască de politicoasă complezență ori nu. Când m-am apropiat de scară, magistratul, copleșit de rușine, s-a ascuns în dosul unui autoturism parcat pe carosabil și m-a pândit să intru în bloc. Am zăbovit nițel cu descuierea ușii, cât să urmăresc în „oglinda” geamului continuarea întâmplării. Ei bine, magistratul a pășit precipitat  pe mijlocul străduței, a trecut prin spatele  meu în vârful  picioarelor și m-a  fixat atent câteva clipe… Altădată,  ne-am fi oprit, ne-am fi salutat și am fi schimbat  niscaiva banalități,  căci ne știm de treizeci de ani. Dezamăgire ? Puțin spus.  Gestul lui  mi-a amărât nu numai după-amiaza aceea și  multele care s-au succedat, dar m-a obligat  și să mă întreb  dacă mai este cazul să-mi exercit rolul de paraclet în blestematul câmp tactic… Altminteri, jocul de-a v-ați ascunselea al judecătorului respectiv  a cântărit cât admiterea unei căi de atac în favoarea fostului lider al „ciumaților roșii”, în limbajul huliganilor civici.  De parcă asta l-ar încălzi cu ceva pe politicianul demonizat ca nimeni altcineva în România postdecembristă. Sper ca membrii completului de judecată care l-au condamnat deunăzi pe Robert Mihăiţă Roșu  să nu se comporte aidoma peste ani, puși față în față de soartă cu proaspăt încarceratul ori cu avocații săi…