Marian Nazat: Justiția sub „starea de alertă”

 

„Vom avea parte azi de o temperatură modestă”, o aud pe fătuca siliconată și calpă care prezintă știrile meteo. „Temperatură modestă”, ptiu, drace, ce o mai însemna și asta ? Închid izbăvitor televizorul și ies din casă, grijuliu să păstrez distanța oriunde mă vor purta pașii. „Guvernul Covid-20” ne-a dat deunăzi o primă porție de relaxare, așa că nu trebuie să completez infamanta declarație pe proprie răspundere, precum răufăcătorii aflați sub monitorizarea „gaborilor”. Mă grăbesc să ajung la o curte din afara capitalei, undeva în Dobrogea. Au trecut destule săptămâni de izolare profesională și parcă mi-am pierdut reflexele. Dar nu sunt singurul, observ. Dimpotrivă, unii s-au lepădat chiar și de obiceiul de a mai tăifăsui și de a-ți întinde mâna. Se scurg fricoși pe lângă tine, înclină imperceptibil din cap și dispar pe furiș, îmbotnițați și înmănușați. Intru în sala de judecată, după ce trei lucrătoare harnice au dezinfectat-o ca la manualul de bune practici tembele. Mă frec la ochi, să fi încurcat oare adresa? În fața mesei onorabililor, la câțiva metri, panouri înalte de plexiglas transparent separă preventiv spațiul ostil, nu cumva să ne transmitem reciproc virușii… Am senzația că suntem într-un ospiciu, figuranți în Tăcerea mieilor, așteptându-l pe Hannibal Lecter, psihopatul… Vocea președintelui pretoriului răzbate anevoie prin obstacolele ridicate ostentativ între noi și el. Măcar de-ar fi montat niște aparate telefonice, ca la vorbitoarele din pușcării, să ne înțelegem cât de cât…

Mă întorc la București, am un proces la Înalta Curte. La poartă, un jandarm mă și ia în primire. Îmi fixează un pistol la tâmplă și îmi citește drepturile. Să recunosc fărădelegea, să n-o recunosc?… În cele din urmă mă dezmeticesc, jucăria aia nu e o armă de foc, ci un termoscanner, adică un „mijloc non-invaziv” de investigare corporală. Completez conștiincios o fișă standard, hașurând pătrățele cu „nu”: nu am fost în străinătate în ultimele luni, nu am interacționat cu proscrișii contagioși, nu am dureri de gâlci, de măsele, de cap, de hemoroizi și nici bătături, nu am întreținut relații sexuale cu persoane febrile, nu am uitat să mă spăl de nșpe mii de ori pe zi pe părțile expuse contactelor epidermice etc., etc… Insul în uniformă are obligația, potrivit Ordinului nr.138 din 13 mai 2020 al conducerii instanței supreme, să constate în mod direct și imediat dacă am „tuse, dificultăți de respirație, rinoree pronunțată (sic !)”. Îl compătimesc pe vigilentul și polivalentul organ de pază, deoarece, dintr-o simplă scrutare a suspectului, e dator să pună pe loc diagnosticul: „rinoree pronunțată” ori ba. O fi urmat cursuri intensive de medicină ca să nu greșească? Abia depășesc cordonul de siguranță și o tipă, în halat alb și cu vizetă de apicultor, începe să țipe isteric: „Masca pe nas!” Om fi în curtea vreunei închisori? mă întreb agasat și dezgustat. „La și 45 se deschide ușa pentru dosarul de ora 14”, ne anunță marțial o altă femeie cu apucături de satrap. Sigur e dintre „responsabilii anume desemnați”, prin ordinul tocmai citat, să combată „sinistroza” SARS-CoV-2. „Și păstrați distanța de un metru și jumătate !” ne poruncește la final dresorul cu patalama de la șef. Ne aliniem penitenciar, ne lipsesc lanțurile de la picioare și zeghile vărgate. Scanarea finală, la bagaje și haine, și de aici înainte o luăm în șir pe scări, îmboldiți cu săgețile desenate pe pardoseală, pe trepte, pe creier, pretutindeni. Aidoma unor oligofreni, dar unii cu robă, urcăm în cadență, nerăbdători să ne întâlnim cu zeița legată la ochi. Ea, cu privirea astupată, noi, cu gura zălogită. Actori surdo-muți într-un film horror ! „Masca pe nas!” nu ne slăbește deloc un imberb în țoale militare, devenit deodată un mic despot. Îl îngână ferm o tinerică – vechil, atmosferă ca-n Zbor deasupra unui cuib de cuci, nu altceva! Magistratul-asistent strigă părțile. Două dintre colegele-avocat absentează din motive de surplus de grade Celsius, cerberul cu halat alb interzicându-le accesul în sanctuarul dreptății. Cineva cere amânarea din pricina fierbințelii intempestive. Zâmbesc amar. Vasăzică, „starea de alertă” ține în loc penalul, deși dascălii noștri ne-au învățat că penalul ține în loc civilul. S-a răsucit lumea cu fundu-n sus… Pledăm prin mască, poticnit, indecent, inconfortabil, inuman, indigest… Slavă Domnului că ne scutesc, deocamdată, de ochelarii de protecție! Probabil că n-au tablă suficientă, criza economică e în toi. S-a ales praful și de solemnitatea actului de justiție, dictatura pandemică a anulat nu numai principii, drepturi și libertăți fundamentale, ci și atribute esențiale ale ființei bipede. Un moft! exclamă recenții…
La depărtare de două-trei cvartale de strada Batiștei, în Palatul Victoria, premierul și strânsura-i de lăutari ministeriali beau whisky nobil și tutun scump. Ioc cârpe aseptice, ioc distanțare socială, tabloul grotesc al imposturii cu gir iohannist stă agățat de stema țării. Prostimea se zbate în umilințe inimaginabile, iar ei ne scuipă batjocoritor pe obraz, ah, unde ești, tu, Țepeș Doamne? Triste vremuri, sodomice și asupritoare. E îndeajuns un ordin constrângător și imediat se vor îngrămădi cu ghiotura executanții servili și zeloși care să otrăvească aerul. Sâmburii tiraniei în astfel de împrejurări excepționale încolțesc, nu altcândva, și de ce să mă mai mir că torționarii au scris istorie pe plaiurile mioritice în perioada prigoanei roșii? Culmea, destule gesturi dăinuie încă, virile și maligne, iar asta e „într-adevăr o minune. Pentru că este chiar o minune atunci când o țară, căreia i-ai pus cu atâta chin căpăstrul supunerii, se învață în cele din urmă cu el și, când i-l scoţi, în loc să te părăsească, ea rămâne cu tine. Atunci da, poți spune că ai câștigat-o.”

Distribuie prietenilor

Tuturor fanaticilor odioasei manipulări le recomand să citească un dialog din Firmanul orb, poate se vor trezi din ignoranță și vor reflecta altcumva la condiția umană. În nuvela albanezului Ismail Kadare, un angajat al nou-înființatului serviciu de teroare discută cu logodnica lui și îi dezvăluie secretele temutei Comisii Centrale (orice asemănare cu Comitetul Național pentru Situații Speciale de Urgență este pur întâmplătoare!), în interiorul căreia funcționau „orboficiile”, scornite să-i stârpească pe detractori:
„- Noi, cei care până ieri am slujit în comisiile de orbire. Ochii noştri au văzut o mulţime de lucruri care nu trebuiau văzute, înţelegi?
– Lucruri care nu trebuiau văzute, repetă ea aproape în şoaptă. Lucruri oribile?
– Fără îndoială. Am fost foarte aproape de malaxorul ăsta. Rotiţele şi mecanismele lui secrete ne-au îngrozit şi pe noi.
– Bietul de tine, suspină ea, iar el îi simţi din nou lacrimile pe obraz, numai că de data aceasta gândul la piatra acră i se păru mai suportabil, ca şi când pielea lui şi-ar fi pierdut din sensibilitate.
– Uneori listele veneau gata făcute direct de sus, urmă. el. Ancheta începea după aceea.
– Ce oribil ! exclamă ea. Adică toate zvonurile despre reglările de conturi n-au fost vorbă-n vânt.
El dădu din cap în semn că nu.
Fata se strânse toată lângă el.
– Dar ceilalţi? întrebă mai apoi. Toţi cei care au lucrat acolo vor păţi asta?
– Sigur că nu. Sunt vizaţi doar cei bănuiţi că ar fi vorbit.
– Că ar fi vorbit, repetă ea. Ce treabă au ochii cu asta? Asta are legătură cu gura, nu cu…
– Și gura poate fi amuţită, o întrerupse el. Dacă ochii nu-s suficienţi ca să te înveţi minte…, adăugă imediat.
– O, Doamne! făcu fata.”

Din nefericire, de aproape o jumătate de an, ochii refuză să mai distingă adevărul de minciună, limba a fost încremenită prin ordine administrative și ordonanțe militare, iar nasul, acoperit prin zapis cazon, nu mai adulmecă planetara diversiune. Și cum naiba să trăiești fără să vezi, să miroși și să vorbești?