Marian Nazat: Moara fără noroc

 

La moara asta n-am ajuns singur, nici nu știam că există, m-a ademenit un prieten. M-am lăsat în voia lui ca și altădată și bine am făcut. Acolo l-am găsit pe… Tudorel Butoi-Severin, gătit în halatul lui alb, de doctor, cu aceiași ochelari pe nas, cu același zâmbet ușor cinic, persiflant. Anii nu-l mutilaseră, ca pe alții, câteva riduri în plus și niscaiva îngândurări mai mult, ca la orice frământător de viață. Parcă-l și aud confesându-ni-se: „Conduc cabinetul de testări la Capitală… Sunt conferențiar-doctor, sunt psiholog criminalist… sunt țăran, sunt nimic… fără Dumnezeu sunt nimic…”

L-am cunoscut în urmă cu vreo trei decenii. Mă transferasem la procuratura bucureșteană și Ovidius Păun , mentorul și omul care mi-a împlinit destinul, m-a dus, firesc, la Poliția Capitalei să mi-i prezinte pe viitorii colegi de vânătoare judiciară. Abia fusesem numit procuror criminalist și ardeam de nerăbdare să le vin de hac ucigașilor, visul justițiarului neînduplecat din tinerețe. Am pășit cu emoție în hardughia aceea mohorâtă și șubredă, iar la etajul al doilea sălășluiau polițiștii de la „Omoruri”. Din păcate, mai toți plecaseră pe teren, rămăseseră doar Victor Deiciulescu („Papașa”) și Ion Popa („Popică”), amândoi foști rugbiști. Ne-am salutat prudent, ne-am cântărit reciproc din priviri și am urcat două caturi mai sus. „Vreau să cunoști pe cineva, sigur o să ai nevoie de el, e un meseriaș, jupânul detectorului de minciuni de la noi”, m-a pus în temă călăuza mea. S-a deschis o ușă și am intrat într-un birou care nu semăna deloc cu celelalte – curat, cu hârtiile aranjate în ordine, cu odoruri plăcute -, aducea mai degrabă cu un cabinet medical. „Tudorel Butoi!”, l-am auzit rostindu-și apăsat numele pe bărbatul din fața mea. Un tip subțire și înalt, jovial și zeflemitor, cu greu mascându-și aroganța. Oltean sadea, ce mai tura-vura! Ochii iscoditori m-au scanat insistent, de parcă ar fi urmat să mă bage la sârme. Întâlnirea n-a durat mult, dar o țin minte de-a pururi. Crimele de mai apoi, pe care trebuia să le deslușesc dimpreună cu o întreagă și admirabilă echipă complexă, ne-au strâns uneori laolaltă. Când șovăiam, când lipsea ceva din eșafodajul probator, când pistele se îngustau amenințător, apelam la „Șarpele cu ochelari” să ne ajute cu testarea vreunui suspect și arar a greșit diagnosticul. Dincolo de egolatria-i ostentativă, avea un talent extraordinar de a-i îmbârliga, de a-i vrăji, de a le grăi pe limba lor și de a le pune creierul pe bigudiuri. Operă de artă, nu exagerez ! O inteligență mereu neastâmpărată, anevoie de potolit. Ei bine, Tudorel Butoi-Severin s-a apucat să scrie exact cum vorbea – frust, buruienos, plastic, în argoul șuților de buzunare și al spărgătorilor de case. Nici nu se putea altfel, mărturisitorul o recunoaște implicit: „Acum, cu ochii închiși, percep curgerea multicoloră, pestriță, a atâtor destine iremediabil nefericite, cu care viața mi s-a împletit. Proxeneți, femei de moravuri ușoare, bișnițari, spărgători, psihopați sexuali, asasini, tăinuitori și «măcănitori» deopotrivă, lumea interlopă crudă, inteligentă și perfidă, în care banii, aurul, sexul, jocurile de noroc și băutura hrănesc veșnic himera marii lovituri, setea acută de aventură, senzația trăirii intense, exclusiv a clipei prezente, toate jertfite orgoliului maladiv și totalului dispreț pentru ce va să fie mâine.” Poreclele lor sunt adevărate poeme judiciare: Gina Malagambista, Gore Nas, Ioșka Pușcărie, Pardaian, Geanina Haladita, Mânuță, Fana Ciorditoarea, Titi Gară, Rubinet, Paris Spărgătorul, Ulise Șmenaru, Jana Kent… Ce pleiadă de infractori… Și în mlaștina populată cu monștrii ăștia se petrec fel de fel de întâmplări, una mai suprarealistă decât alta. Dacă nu mă credeți, citiți pasajul acesta fabulos ca să vă dați seama de harul povestașului-condeier: „- Nene, don’ doctor, pă ce’avem mai scump, reîncepe Jean narațiunea, era acolo o ușă mare maro închis, cu clanțele aurii așa strălucitoare, ne’a și fost frică de ce’o fi înăuntru, am deschis-o încetișor și când am dat’o de perete, tovarășu’ Ceaușescu era acolo, l’am văzut și dintr-odată ne’am căcat pe noi, adică ne’a luat căcarea și direct pe mochetă în birou ne’am căcat amândoi… Pe urmă ne’am revenit, era tabloul lui Ceaușescu, mare cât peretele râdea de noi… ne’am tras nădragii repede și-am întins-o, am luat-o pe melcul scărilor în jos și’atunci am văzut fișetul… ne’am oprit amândoi, am Iuat o rangă din pivniță și ne-am pus cu ea pe balamale… din câteva lovituri aia a fost… atunci am văzut pușca și cutiile cu gloanțe, toate le-am înfășurat într’un cearșaf…”
Altundeva, scena în care criminalul recunoaște fapta e memorabilă, am trăit-o de atâtea ori încât vă asigur că nu-i nicio exagerare, e asemenea unui orgasm strașnic: „- Băiete, au trecut aproape unsprezece ani… Astăzi s-a sfârșit totul… Astăzi numai eu și cu tine știm cine-i criminalul. La vremea necazului, tu erai un adolescent plin de viață și energie, erai curat și erai bun, iar eu îți fac o mărturisire: abia terminam facultatea și hoinăream prin Grozăvești, cu repartiția republicană în buzunarele blugilor… Au trecut atâția ani… O grămadă de ani… Eu sunt ceea ce sunt și fac ceea ce fac, dar tu te-ai schimbat enorm… Mă deplasez prin cabinet, cu pași rari, apăsați, grei… continui persuasiv și calm… Ești îmbătrânit, ești temător, ești hăituit și trăiești sub greutatea păcatului… M-apropii de el și-i apăs sub palme umerii osoși și lați… Ești ucigaș… Știi că privesc în sufletul tău ca printr-un geam… Spune cum a fost!… Hai, că te ascult!… Plânge. Plânge în hohote. Plânge cu lacrimi mari… Lacrimi si muci… Își suflă nasul, cu degetele sale enorme… Nici el, nici eu n-avem batiste. Îi dau diagramele… «Șterge-te, mă, cu astea!» Se șterge cu diagramele făcute mototol… Udate de lacrimi și de muci, diagramele-și lasă cerneala traseelor pe fața-i surescitată și plânsă… Arăta ca dracu’… Îl liniștesc…”. Sau: „Decuplez aparatul și încet, cu meticulozitate, demontez rând pe rând captatorii de contact. Pascu se ridică și privește cu ochii holbați diagramele ce se desfășoară în fața lui… O lume nouă ! Multiple trasee care se apropie și se depărtează, se întrepătrund și se opresc pentru a evolua apoi din nou… abia acum realizează că acolo, în lumea aceea străină și neînțeleasă, singura pe care nu o poate avea sub control, ceva n-o să fie în regulă… Buzele lui iau din nou culoarea cretei. Cu un glas tremurat cere un pahar cu apă. Florinescu trimite pe cineva să-i aducă. Tace. Tupeul, lecțiile de criminalistică și de procedură oferite cu generozitate s-au topit. Tace și nu mai are de oferit decât un rânjet chinuit. Cu o cariocă mare, roșie, hulpavă încep să marchez sub ochii lui modificările pattern-ului conduitei simulate: roșu, roșu, amenințător de roșu! Îl las să trăiască, în tăcere, presiunea unui necunoscut ostil și dușmănos care-l amenință precum nota 2 pusă cu roșu, la dictarea din clasele primare. Sudoarea îi inundă pomeții obrajilor. Pe nas îi stau agățați câțiva stropi, mărul lui Adam e când sus, când jos, iar privirea rătăcită trădează un om obosit și îngenuncheat sub crucea destinului…(…)
O mână umedă, transpirată, apucă de pe birou un pix plesnit și iscălește cu greu. Un tremur puternic și de necontrolat în tot corpul face ca pixul să bată sacadat, ca un picamer, în biroul pe care diagramele se răsfață în întreaga lor splendoare… Arunc în paharul plin picătura care trebuia să-l facă să dea pe-afară.”

Distribuie prietenilor

Paginile se topesc pe nesimțite, amintirile mă năpădesc, recapătă viață, chipuri și voci, își revendică dreptul la neuitare. Dumnezeule, am senzația că delirez, deși episoadele înveșnicite în tușul tiparului nu sunt născociri, dimpotrivă! Inșii care apar în carte, mai vag ori mai accentuat conturați, sunt reali, unii chiar mai trăiesc, am împărțit cu ei îndoielile, eșecurile și izbânzile celei mai gustoase perioade din cariera mea profesională. „Florinescu”, de pildă, e Manon Florescu și cuvintele sale s-ar cuveni a fi gravate la intrarea în orice școală de juriști, de polițiști: „Ți-am spus de atâtea ori, doctore, că adevărul este ca medicamentul, trebuie să știi când să-l iei, cui să i-l dai și, mai ales, în ce doză… Excesul de sinceritate și de sentimentalism strică, băiețașule… și de data asta te-ai dat în stambă…” Ceilalți sunt Mișu Eremia, Tavi Popescu, Dorel Duță, Gică Barbu, Costică Ionescu, Radu Molnar, Georgică Mureșan, Marin Dincă, Cristi Bâtlan, Dan Antonescu, Emil Costache, Lucian Guran, Mihai Pitulescu și Flavius Epureanu, toți polițiști de ispravă, sper să nu fi omis pe careva ! Azi, regret că în vremea aia am fost prea grăbit și n-am zăbovit cu ei la un șpriț, la palavre… aproape că nu știam mai nimic despre zbuciumul lor lăuntric, despre viața lor de dincolo de zidurile clădirii din Calea Victoriei…
Descrierile sunt scăpărătoare, tablouri în culori vii și pastelate: „Case amărâte de chirpici stau coșcovite, gata să cadă. Pe acoperișuri, bucăți de tablă ruginită și gudron presat zdrențuit, fluturat de vânt. Ulucile unor abia schițate împrejmuiri stau în prăbușire. Caii împiedicați stau pe marginea șanțului și prin poienile prin care se alungă fulgii de păpădie și înfloresc albăstrelele. În câțiva salcâmi se văd cuiburi uriașe de berze. La toate porțile, țigănuși cu burțile goale se zgâiesc la noi, cu degetu-n gură de uimire și de teamă, iar țigăncile bătrâne stau la umbra gardurilor, fumând pipă sau împletind bănuți de argint și aramă în cozile date cu gaz ale unor adolescente cu ochi migdalați, de cărbune, și cu țâțe pietroase ivind muguri de sfârc prin cămășile transparente, de mătase și in. La umbra duzilor, țigani bătrâni bat arama pe nicovale și vând meserie tinerilor, care, deocamdată, mânuiesc foalele. Lângă ei, în diferite faze de prelucrare, căldări de aramă, fărașe, cazane și tingiri…(…)
În tinda casei se ivește, ca o nălucă, o femeie la circa treizeci și șase de ani, parcă coborâtă din frescele Egiptului antic. Sânii superbi stau să-i plesnească sub bluza de mătase sângerie, mult decoltată și strânsă pe talie… Coboară treptele pridvorului, dezvelindu-și, din fustele crețe de catifea verde-smarald, picioarele bronzate și genunchii perfecți. Se mișcă lasciv, coboară treptele, ținându-și cu mâinile arse de soare fustele crețe. Râde provocator, dezvelindu-și șiragul de perle al dinților și nu-și desprinde de la noi ochii de smoală în care se unduie toate apele iadului. Umerii și brațele goale îmi îndreaptă gândurile spre zeitățile hinduse de unde se zice că romii și-ar avea obârșia.”
Altădată, la o intervenție de mare risc, comicul neverosimil se încăpățânează să-și bată joc de manualele de bune practici întocmite de mințile docte: „Gata, sunt tătic… Dumnezeu mi’a scos în cale factorul local, persoana de sprijin, elementul util, cureaua de legătură etc., d’astea scrise prin cărți… alerg către general și spre uluiala generală îi smulg megafonul din mână…
– Gata, șefu, suntem călare pe situație. Bairame, tată, ia vezi mă de poți să-l faci din vorbe pe nebun…
Îi dau megafonul, da’ nu știu să-l pun pe start; nici Bairam nu știe… știe un nepot de’al lor de’a tras cu ochiul pe la jandarmi când, în repetate rânduri, le’a dat pe cocoașă pe Ghencea, la meciurile cu Steaua…

Bairam își face loc, se dă de’andărătelea vreo douăjde dă pași să vadă mai bine…, se crăcănează pe picioare, își umflă bojocii și dă cea mai neprețuită comandă din lume:
– Nicule, bă, Zăpăcitule… Bairam sunt, bă… de nu te’oi da jos în zece minute, să moară familia mea, să mor în sânge, de nu te sparg, să moară copiii mei…!!…
Și gata, îmi întinde megafonul… și dintr-odată, d’acolo de sus, încet-încet mucul de țigară își începe coborârea, încet, tăcut, nesigur… normal că mă bag imediat în seamă…
– Te rog, tinere, calm, atent, vezi că este gheață pe trepte… așa, hai cu încredere.
Sunt dintr-odată negociator… funcționarii primăriei, șefii de toate calibrele mă privesc cu deferență… generalul dă pe nas… cât sunt io de pregătit… ziariștii fac poze, fug spre redacția tabloidelor cu materialele… revendicatorul coboară și ultima treaptă, zdup… e jos… un omuleț chinuit, de până’n patruj’ de ani… fără dinți… cu o fonetică ininteligibilă, speriat, tremurând într-un trening pătat, în picioare cu adidași sparți… dintr’una este umflat de jandarmi și aruncat în dubă… din dubă este dat jos și băgat în salvare… acolo-și găsește liniștea.

Consultații, perfuzii, așezat pe targă cu ochii rătăciți le spune celor ce vor să’l asculte că a pierdut milioane la Caritas…

Se ridică tabăra, se pun în mișcare pompierii, salvările, dubele, curioșii se risipesc, încep să curgă tramvaiele… s-a mai scris o piesă, urc și eu în mașină cu generalul, țin în mână ca pe’un trofeu megafonul de la trupa de intervenții… acum știu să-l manevrez pe pozițiile repaus/activ… în urma noastră, Bairam cu echipa sa ne fac semne obscene și se așază în petecul de soare să-și servească masa…”

Confruntările cu infractorii mărunți au humor, autorul folosește cu aceeași dibăcie coltul și stiloul, Malagamba a simțit-o dureros pe pielea lui, căci „sfidase din nou porunca bulibașei de-a pune și el osul la treabă alături de ceilalți, ba, mai mult, fusese împotriva întregii afaceri, spunându-le tuturor că decât să aducă câte-o traistă de porumb, mai bine sparge vagoanele și fură cu căruța când i-o veni mai bine…

Lenevea prin țigănie toată ziua și, cu banii câștigați pe pește, seara, la cârciumă, făcea scandal și ciupea de cur femeile românilor. Am ieșit din spatele tufelor de măceș tocmai când țiganii intrau cu sfială în apa rece a bălții. Razele soarelui se jucau pe pielea lor mătuită, care se înfiora sub răcoarea apei.
– Stați așa! Nimeni nu mai mișcă! răcnesc cât mă țin bojocii, sfâșiind liniștea de mormânt a bălții.
Țiganii se răsucesc spre mine, întorcându-se pe călcâie; apa până spre brâu le-mpiedică mișcările, valurile se zbat între coapsele lor viguroase, plasele sunt lăsate să cadă cu plesnet de nisip aruncat… Se îndreaptă spre mine. Ochii lor înguști, fioroși, ațintesc pofticios hainele lăsate la mal, haine de sub care-și arată tăișul cosoare pescărești și securi scurte de fier țigănesc.
– Alo! Alo! Nimeni nu mișcă! le spun stăpân pe situație și scot fulgerător pistolul din toc…
Turbează, nu mai au ce face, ochii le strălucesc de mânie, ezită și se opresc, nările le freamătă, rânjesc chinuit, de ură și neputință. Încet-încet încep să le calc cu cizmele bețele de trestie rămase la mal, undițele trosnesc sub cizmele mele și se aplatizează în așchii mărunte cu marginile tăioase. Țiganii fierb. Deodată, Malagamba tâșnește spre mal, trag scurt din șold, trei gloanțe izbesc suprafața apei la un metru unul după altul în fața țiganului dezlănțuit.

Detunăturile sfâșie dimineața, păsări de apă zburătăcesc, țipând strident, și bat cu putere aerul proaspăt și răcoros. Țiganii se chircesc cu capu-ntre umeri, paralizați de spaimă. Malagamba rămâne țeapăn pe loc, e îngrozit, nu-i vine să creadă că încă mai este în viață, face pași nesiguri de-a-ndărătelea spre apa adâncă a bălții. Am câștigat, lecția educativă de interiorizare a normelor sociale poate începe…
– Malagambo, fraiere care ești… ascultă-mă cu atenție și să nu uiți niciodată ce-ți spun! Sunt căpitan Severin din Miliția Capitalei, sunt nițel cam nebun și trag foarte, foarte prost, dacă mai încerci o dată figura asta, eu o să caut să-ți trag un glonte undeva în braț sau în picior, dar s-ar putea să te nimeresc în cap… Te vei duce la fund și-ți vor mânca peștii coaiele, că ai obiceiul să fuți și să nu plătești… Ai, ce zici?! Săracul, e speriat rău, tremură de spaimă și frig, ochii mari, dilatați, stau să-i iasă din cap.

Continui, pe un ton aspru, dojenitor:
– De ce braconați, mă-n crescătorie, e a voastră?! Abia așteaptă ăia hămesiți de la oraș o coadă de pește, știi, Malagamba, cum stau oamenii cu sutele la rând și se-ncaieră când se aduce pește, hai, spune-le și ăstora, că tu faci orașul și trebuie să știi, tu ești negustor, tu nu vrei să muncești cu țiganii la rând, tu spargi magaziile, tu n-asculți de judecata țigănească, ce să mai vorbesc de lege, tu te-ai spurcat cu pușcăriașii la călcări de locuințe, tu ești dat dracu’, mă, băiatule, și mai ai o dambla: când te-mbeți, ai chef să omori gabori, tu când bei omori milițieni de la București, hai, ce zici?! Vorbește, că te trimit la fund, ca pe-o bărcuță de hârtie! Malagamba tremură și se holbează la mine cu groază. Este convins că nu sunt în toate mințile și că-l pot împușca în orice moment, așa ceva i se întâmplă pentru prima dată-n viață și, dintr-odată, încolțit, răspunde ca țiganu’, așa cum le este obiceiul:
– Barosane, să moară mama dacă pescuiam, nu pescuiam, sărut mâna, stăteam și noi așa…
Asta-i culmea. Nici acum nu știu cum de m-am stăpânit să nu mor de râs. Mi-am mușcat buzele și am intrat în jocul lor:
– Da, mă, ai dreptate, cum de nu mi-am dat seama?! Voi n-ați venit la pescuit, voi ați venit să vă scăldați, nu-i așa?
– Da, barosane, să moară mama, așa-i, am venit și noi să ne scăldăm, așa, puțin, răspund pe dată toți trei țiganii, încercând slugarnic să se-ndrepte spre mal.
– Scăldați-vă, atunci! le zic îndreptând pistolul din nou în direcția mutrelor lor stupefiate de uimire. Hai să vă văd stilul, repede, pân’ la malul celălalt, că vă cronometrez.
Le-am tăiat repede codeala c-un foc de pistol tras milimetric pe deasupra capetelor lor crețe, de abanos, și-ntr-o clipă toți trei au luat-o voinicește și cu răspundere spre malul care se tivea la orizont. Tot timpul m-am gândit să n-o mierlească dracu’ vreunul, căci apa era rece și-n luna octombrie înotul în aer liber nu se mai recomandă, dar aveam repede să mă conving că țiganii, fiind oamenii locului, s-au orientat spre zona în care fundul era mai ridicat, și ușor-ușor, când înot, când prin apa până la gât, și-au îndeplinit baremul. Am ocolit spre stăvilar și i-am așteptat să sosească pe malul celalalt. Au ieșit într-un târziu pe mal. Tremurau, vineți la față, cu dinții clănțănind, cerșind un strop de odihnă, pe care, bineînțeles, nu mi-am putut permite să li-l ofer.
– Bravo, acum, că v-ați scăldat… Pas alergător și vă-ncălziți! Îmbrăcarea și toți la bulibașa, să-i raportați isprăvile pe care le faceți voi prin sat! Sau, dacă vreți, puteți s-o luați înapoi, tot prin apă! Hai, ce ziceți?!
Au luat-o la goană, ca din pușcă. Când am ajuns la ei, se îmbrăcau. Din când în când, câte unuia-i mai clănțăneau dinții, dar arătau mult mai bine… Malagamba dădea să-și tragă nădragii peste izmenele stoarse de apă când, dezechilibrându-se brusc, se răstoarnă cu cracii-n sus, cât era de lung. Au izbucnit cu toții în râs, ochii le străluceau de bucurie, dintr-odată senini, ca ochii de copii… Și-am înțeles încă o dată că soarele ne încălzește deopotrivă, pe toți…”

Autoportretul fostului ofițer de miliție/poliție are nuanțele unui pătimaș al zilnicei îndeletniciri de sondare a adevărului judiciar și de înfruntare a avatarurilor greu de îndurat altminteri, în ciuda chemărilor amăgitoare ale sirenelor de aiurea. Da, fiindcă, se spovedește chiriașul morii fără noroc, „nu vrea Dumnezeu, vrea să fiu psiholog criminalist, ăsta îmi este destinul, să-mi trec tinerețea între zidurile și zăbrelele acestei încăperi, mi-a dat intuiția de a vedea prin voi ca prin sticlă, de aici demnitatea, prestigiul, prieteniile solide, competența …, mă ridic și-mi așez scaunul lângă el, m-ascultă, atent, liniștit, ne privim față-n față… nu sunt și nici nu mă cred supraom, urc în tramvai și citesc ziarul… hoții mă fură de prin rucsac, joc football și echipa mea pierde la sigur, nevasta mă ceartă acasă, mergem la șpriț și râd toți de mine că beau numai vinuri dulci; cunosc o femeie și una-două îmi dă flit; știu ce-i suferința, trădarea, nedreptatea… mă-ncearcă cel de sus și le duc…”.

Inevitabilul se produce, lumea se preface întruna, „apar oameni noi… subpopulații agresive, tatuate, impiersingate, cu mușchii umflați, cu cefele groase, mers crăcănat, cu pantalonii lăsați, cu bucile goale și silicoane în țâțe și-n bot…, sunt făcături umane produse la ștanțele brandului consumist… ațâțați de drog, de alcool, de lux, de lovele și sex… – idioți manipulabili și manipulați – Lâncezesc în scenele hedoniste ale lumii ticăloase în care trăim, sunt consumabilii pușcăriilor, stabilimentelor de nebuni, a molimelor, a războaielor și desfrâului ce va fi să vină… Deșertăciuni peste care se va cerne stiupul, și praful, și pulberea… săracii… Dintre ei, vreo câțiva, de fapt ultimii pe care-i pusesem în cap… furaseră, violaseră, uciseseră, răpiseră și sechestraseră oameni, spărseseră bănci, niște disperați… Dintr-odată, brusc, într-o noapte, înjghebasem în minte gânduri de cruntă neliniște…, realizasem că între noi își făceau simțite prezența alte tipologii umane, făcături, surogate teleghidate hipnotic către o singură țintă… banul…, violenți, sfidători, tupeiști, duplicitari, răi, fără scrupule, străini sentimentelor de rușine, remușcare sau milă…

Incestuoși, patricizi, fratricizi, pedofili, săraci afectiv, insensibili moral, hedoniștii clipei.., clipei de sex, clipei de drog, clipei de răzbunare, clipei de ură…, orbiți de setea de bani, lacomi și avizi… închinători la idoli, fără Dumnezeu… Am realizat că sunt făcături ale lumii în care trăiesc, sunt păpușarii păpușarilor politici, ai celor care concep matrițele politicilor veroase în care vor fi ștanțate tipologiile, caracterele, temperamentele si firea generațiilor viitoare… și m-am cutremurat…, m-am cutremurat de inutilitatea opțiunii de a mai rămâne… am plecat… Ar fi fost inutil să continui să car apă cu ciurul și… m-am retras.(…)
Să văd ce-oi mai face…, umblă vorba că hoții ieșiți din temnițe, ori scăpați de glonț, au început să mă caute…, îmi cam dau târcoale…încarc magazia revolverului și-l pun sub căpătâi… îi cam aștept. ”

Ieșirea din scenă… Tristă, ca orice părăsire, ca orice apropiere de stația ultimă. Păcat, totuși, Moara fără noroc merita o corectură pe măsura talentului scriitoricesc al autorului, unul nebănuit și reconfortant. Felicitări, bătrâne camarad, și nu lua seama la dumele hoților liberați de la răcoare !