Marian Nazat: Praf de stele…

 

S-a întunecat  brusc în cameră, doar coala de hârtie  e albă. Ca  un strat subțire de zăpadă reavănă și neumblată. Ne privim languros, asemenea iubiților înainte de a se îmbrățișa. Caut s-o cuceresc din nou… Ce să-i șoptesc? mă întreb a nu știu câta oară. Constantin Noica îmi sare în ajutor: „Când scrii o carte , trebuie să ai o idee, însă când scrii un articol  trebuie să ai mai multe idei.”

Așa că, de aici, de la gândul noician îmi încep truda…

 

Distribuie prietenilor

*

 

„Scriu  ca să provoc  frica celor de care mă tem”, se confesează undeva regretatul Augustin Buzura. Mi-ar plăcea să pot mărturisi  că scriu pentru  a spori dragostea  celor pe care îi iubesc… Chiar, ar trebui măcar să încerc !

 

*

 

Antoine de Saint-Exupéry spunea că  „dacă vrei ca oamenii să devină frați, pune-i să construiască împreună un turn. Dacă vrei să îi  faci să se urască, aruncă-le grăunțe.” Zâmbesc amar, păi José Saramago, printr-un personaj, are altă părere în Cain, una pe care i-o împărtășesc integral: „A  spus că dacă ne-am apucat să facem turnul, mai încolo n-o să ne mai poată nimeni împiedica să facem ce  vrem, așa că ne-a încurcat limbile și de atunci, după cum vezi, nu ne mai înțelegem. Și acum, întrebă cain, Acum n-o  să mai fie nicio  cetate, turnul n-o să fie terminat, iar  noi, fiecare cu limba lui, n-o să mai putem trăi împreună ca până acum, Turnul puteți  să-l lăsați drept amintire, o să  vină o vreme când se vor face excursii peste tot ca să se  viziteze ruinele. Probabil nici ruinele n-o  să mai rămână din el, cică ar fi spus domnul că atunci când nu vom mai fi noi aici, va trimite un vânt mare să-l distrugă, și domnul zice, domnul face. Invidia e marele lui defect, în loc să fie mândru de fiii pe care îi are, preferă pizma, e clar că domnul nu suportă să vadă pe nimeni fericit. Atâta muncă, atâta sudoare pentru nimic.”

Și ce altceva decât dialogul din același volum: „Vrei să spui că domnul îi înnebunește pe oameni, întreabă isaac. Da, de multe ori, aproape întotdeauna, răspunse avraam” ?

*

 

Nepoții mei sunt încă  mici. Îi privesc cu îngrijorarea vârstei în care m-am aburcat și mă rog să trăiesc într-atât  încât să-i văd mărișori și să le dau sfaturile primite de părintele Rafail de la tatăl său, filosoful Constantin Noica: „Sunt atâtea de făcut în lumea aceasta! Dăruiți-vă, dăruiți-vă ! Bucurați-vă și  faceți ce vreți !”

O fi mult,  o fi puțin ?…

 

*

„Noaptea, iubirea și vinul nu te îndeamnă la nimic cumpătat”, zice Ovidiu, poetul surghiunit la Pontul Euxin. Și de ce nu,  nu ne ajunge cumpătarea de peste zi? Sătui de echilibristica diurnă, așteptăm să  ne eliberăm de paznicii preazilnicelor compromisuri și să zburdăm în voie prin noi înșine și nu numai…

*

 

„Cei  slabi au numai speranță, dar nicio scăpare”, e de părere Plinius cel Bătrân. Romancierul portughez  José Saramago îl acompaniază parcă nu la fel de pesimist: „Speranța e ca sarea, nu hrănește,  dar dă gust pâinii.”[1] Așadar, poftă bună !

 

*

 

Citesc  și recitesc de câteva ori fraza adânc meșteșugită de Dimitrie Cantemir: „Unui lucru fără cale, cale dând, multe lucruri fără cale se vor naște prea curând.”  Mă căznesc  să o înțeleg în toată construcția ei tainică…

 

*

 

Portretul făcut de I. L.Caragiale  lui Mihai Eminescu n-are cusur, e o  mică bijuterie: „Niște ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului se vedea că cineva este înăuntru. Așa l-am cunoscut atuncea, așa a rămas până în cele din urmă momente bune: vesel și trist; comunicativ și ursuz, blând  și aspru, mulțumindu-se cu nimica și nemulțumit totdeauna  de toate: aci de o abstinență de pustnic, aci apoi lacom de plăcerile vieții; fugind de oameni și  căutându-i; nepăsător  ca un bătrân stoic și iritabil ca o fată nervoasă. Ciudată amestecătură   – fericită pentru artist, nenorocită pentru om  !”[2]

 

*

 

„Munca e un băț cu două capete: de-o faci pentru oameni care  merită – fă-o temeinic, de-o faci pentru proști – fă-o de mântuială, de ochi lumii.”[3] Dar cine este în stare să-i aleagă fără a greși pe proști  din marea mulțime ? Aleksandr Soljenițîn tace…

*

 

Cândva, un dulgher  elvețian a scrijelit pe frontispiciul  căminului său următoarele  cuvinte: „Casa este sufletul  celui care o locuiește.” Parafraza Angelei Martin este seducătoare: „Biblioteca este sufletul celui care o citește.”

Din păcate, bibliotecile au devenit muzee nefrecventabile, arar se mai încumetă  vreun curios să le calce pragul. Și, odată cu ele, dispar și sufletele. Doamne, mă sperie lumea lipsită de biblioteci și de suflete! De aceea sunt de acord cu Ștefan Mitroi:  „Lumea de azi  e ca un tren care se învârte  în jurul cozii. Se învârte, se învârte, e un tren care mușcă din el, ca un șarpe. S-ar putea ca trenul ăsta să se ciocnească de el însuși. Asta e tendința – să se ciocnească de el însuși. Se duce, se duce până se prinde din urmă și se izbește de el însuși. Și se alege praful.”[4]

Praf de stele imortele,

Praf de oameni stinși pe veci

Și-adormiți în ceruri reci,

Praf de stele albăstrele…

Praf de stele gălbenele,

Praf de stele pâlpâind

Sub un brad, mândru colind,

Praf de stele crăciunele…

[1] Eseu despre luciditate

[2] Cătălin Cioabă, Mărturii despre Eminescu. Povestea unei vieți spusă de contemporani

[3] O zi din viața lui Ivan Denisovici

[4] Interviul acordat lui Florian Saiu în Evenimentul zilei