Marian Nazat: Și spânzurat  e bine…

marian nazat 1

În septembrie 1967, la Lima, Gabriel García Márquez a fost oaspetele lui Mario Vargas Llosa, dialogul celor doi monștri ai literaturii universale rămânând în  istorie. La un moment  dat, conversația  a cârmit spre „companiile bananiere” din Columbia venite de afară ca să-i exploateze pe localnici. În acest context, Gabo a făcut o radiografie  greu de uitat a mentalităților aduse de străinii profitori, precizând că  „nu mai exista autoritate reală, și autoritatea  era venală, deoarece compania bananieră, dându-le orice fel de şpagă, doar mituindu-i, era stăpână pe justiție și pe putere în general. A venit un moment în care toată lumea asta a început să conștientizeze, să capete conștiință de breaslă. Lucrătorii au început să ceară lucruri elementare, fiindcă serviciile medicale se reduceau la  a da  o pastiluță albastră fiecăruia care venea  pentru orice boală. Erau înşiraţi unul după altul, și o infirmieră le punea tuturor o pastiluță albastră în gură. Să nu-mi  spui că nu zace o imensă cantitate de poezie în pastiluța asta albastră… Şi treaba asta a ajuns să fie ceva atât de exact şi de cotidian, încât copiii făceau coadă în dreptul dispensarului, le băgau pastiluţele albastre, și ei şi le scoteau şi le luau ca să marcheze cu ele numerele de la loterie. A venit momentul în care din pricina asta s-a cerut îmbunătățirea serviciilor medicale,  s-a cerut să li se pună latrine în taberele lucrătorilor, fiindcă   tot ce aveau era un closet portabil, unul la fiecare cincizeci de persoane, pe care-l schimbau la fiecare Crăciun…  Mai era şi altceva: vapoarele companiei bananiere ajungeau în  Santa Marta, încărcau bananele și le duceau la New Orleans; însă când se întorceau erau goale. Compania nu ştia cum să finanțeze călătoriile de întoarcere. Atunci s-au apucat pur și simplu să aducă mărfuri  la agenţiile companiei, şi  lucrătorilor nu le mai dădeau bani, ci  bonuri cu care să cumpere mărfuri, dar compania vindea  numai ce se aducea cu vapoarele. Lucrătorii cereau să fie  plătiți cu bani, nu cu bonuri ca să cumpere din  agenţii. Au făcut o  grevă și au paralizat totul, și, în loc să rezolve, guvernul a trimis armata. I-au concentrat pe lucrători în gara feroviară, spunându-le că urma să vină un ministru să rezolve situaţia, dar armata i-a înconjurat pe lucrători în gară şi le-a dat cinci minute ca să se retragă. Nu s-a retras nimeni și i-au masacrat.

Îţi spun că istoria asta din carte am aflat-o după zece ani şi, când întâlneam oameni, unii îmi  spuneau că așa a fost într-adevăr, iar alţii că nu e adevărat. Erau unii care ziceau: «Eu am fost acolo, și ştiu că n-au existat morţi; lumea s-a retras paşnic și nu s-a întâmplat absolut nimic». Iar alţii spuneau că da, că au existat morţi, că au văzut cu ochii lor, că le-a murit un unchi, şi stăruiau susținând asta. Însă în America Latină se uită prin decret un eveniment cu trei mii de morți…Povestea asta care pare fantastică e luată din cea mai mizeră realitate de zi cu zi. ”[1]

Închid cartea și brusc am revelația „companiilor bananiere” mutate la noi  după 1989, deși destui au strigat atunci „Nu ne vindem țara !” Numai că ei s-au ales cu sudalme din partea reformiștilor,  a progresiștilor, pentru care patria nu mai reprezenta  nimic. Cu  timpul,  bogățiile naționale au devenit, tot prin decret!, private și de aici s-a pornit  urgia. Ca printr-o lucrare diavolească, au dispărut fabricile, uzinele, cooperativele de producție, întreprinderile agricole de stat, stațiunile pentru mecanizarea agriculturii, centrele de cercetare și proiectare etc., iar pământurile s-au împărțit ba cu acte  false, ba cu acte reale, ajungând, în mare parte, în  proprietatea  străinilor. S-au ridicat cu frenezie apoi mall-uri, cluburi, discoteci,  farmacii, case de pariuri și săli de păcănele, cu patronate de aiurea, bineînțeles. Nouă  ne-au rămas pribegia și sărăcia, precum și lucrul  la stăpânul venetic,  mama ei de umilință ! Culmea, în deceniile turbate ale capitalismului sălbatic postdecembrist ne-am obișnuit într-atât cu noua formă de iobăgie încât  ni se pare că așa-i  firesc. Desigur, investitorii strategici nu ne-au împușcat, ca pe sărmanii peoni din romanul Un veac de singurătate, doar ne-au tranchilizat, cât să le executăm fără crâcnire orice ordin și să le satisfacem poftele lacome. La urma urmei, vorba  țăranilor din Făgăraș, „când te înveți, și spânzurat  e bine”…

[1] Două singurătăți. Mario Vargas Llosa în dialog cu  Gabriel García Márquez

Parteneri