Marian Nazat: Tablouri cu bunici

MOTTO:

 

„Amintirile mor mai târziu decât oamenii. Niciun  om  nu moare dintr-odată, ci câte puțin, treptat. Întâi  corpul, pe urmă numele, pe urmă amintirile altora                                                         despre el și, la urmă de tot, amintirile lui despre alții.”

Varujan Vosganian, Cartea șoaptelor

 

Distribuie prietenilor

Citesc cu nesaț cartea minunată a lui Varujan Vosganian[1] și  dorul de bunicul mă împresoară năprasnic. Ca și cum focul aprins la naștere pe vatra  din adâncurile-mi tainice  se întețește brusc, mai, mai să mă pârjolească. Mă înăbuș, respir  haotic, aerul s-a împuținat… Ce binecuvântare să trăiești în copilărie (și nu numai) cu părinții  părinților  tăi, iar aceștia să te povățuiască, de pildă, că „dintre toate, cel mai bun e gustul vântului. Trebuie să știi cum să-l lași  să pătrundă în mâncare”[2], dar  nu singur, ci împreună cu lumina… Sau că „poți începe de oriunde, cu condiția să poți descurca începutul.”[3] Ori că, atunci „când sângele obosește, îți iei toiag. Altminteri, sângele e ca un toiag pe dinăuntru. Fiecare om se sprijină pe sângele lui”…[4] Pe al lui și pe al strămoșilor săi, al celor pe care îi trage după el fără să știe. Chipul tatălui mamei mele îmi apare deodată, aspru și blajin, încruntat și senin, asemenea icoanelor țărănești din sudul-estul extrem al Olteniei. Așa era tata-mare, ba vifor, ba soare dogoritor, un om sub ocrotirea  căruia am crescut nădăjduind să-i duc mai departe neamul. Dumnezeule, moartea ce l-a  surprins  într-o iarnă hapsână aproape că m-a paralizat, deși mă maturizasem cât de cât,  mai aveam un an și terminam facultatea… Și zău că nu pricepeam cum poate moartea să aibă „o înțelepciune a ei, lămuritoare.”[5] Clipele acelea sunt atât  de vii încât  mi-e  cu neputință să le uit vreodată. O prăbușire pe dinlăuntru am simțit, covârșitoare și nimicitoare, trosneam din toate încheieturile și orizontul se  înnămolise de nu se zărea nimic  la o aruncătură de băț. Mă urmărește ca un coșmar imaginea coborârii în groapa cimitirului  din Islaz a celui ce-mi  fusese  stâlp, ca și scena retrăită aidoma  de personajul  din Laur[6]

„Pe la amiază, Arseni îl ajută pe Hristofor să iasă după nevoi. Abia atunci înţelese că bătrânul aproape că nu mai putea deja să meargă. Trecându-şi un braţ al lui Hristofor peste umăr, Arseni îl târî prin curte. Picioarele lui Hristofor se împleticeau fără vlagă. După cum erau obişnuite, ele tot voiau să se mişte pe rând. Adunau zăpada proaspăt căzută. Întorcându-se în izbă, Arseni a întrebat:

Ce să-ţi dau, bunicule?

Dă-mi să mă hodinesc, copile. Hristofor s-a aşezat, cocârjat, pe marginea patului. Dă-mi să mă hodinesc.

Culcă-te, bunicule.

Dacă mă culc, în ceasul cela şi mor.

Nu muri, bunicule, că eu rămân atunci singur pe lume.

Pentru tine, copile, mie mi-e frică de moarte. Mi se rupe inima şi greu mi-e să te las, dar, cum spune prorocul, las durerea mea Domnului. De-acum El o să-ţi fie bunic. Că eu plec din lumea asta, Arseni. Lecuieşte oamenii cu ierburi, cu ele să te şi hrăneşti. Dar mai bine du-te la mânăstire, fii acolo lumânare Domnului. Mă auzi?

Nu muri, bunicule. Nu muri… Arseni trase tare aer în piept şi se înecă. Ce pot să fac, strigă cu ultimele puteri Hristofor, dacă mor de cum o să pun capul jos?

Te sprijin eu, bunicule.

Trei zile şi două nopţi a şezut Hristofor pe pat, cu un picior lăsat jos şi cu celălalt întins de-a lungul laviţei. Îl ajuta să şadă aşa Arseni. Cu spatele lui sprijinea spatele bunicului şi cu inima lui apăsată de bunic îi făcea egale bătăile inimii. Îl făcea să nu mai sufle aşa de des. Băiatul s-a depărtat doar de câteva ori – să ia o înghiţitură de apă şi să iasă după nevoi. În cea de-a treia zi, de la mânăstire a venit stareţul Nikandru şi i-a poruncit lui Arseni să iasă din izbă. A şezut cu Hristofor destul de mult. Plecând, s-a uitat cum Arseni îl sprijină pe Hristofor. A spus:

Lasă-l, Arseni. Că el din pricina ta nu se încumetă să plece.

Dar Arseni doar a sprijinit şi mai tare cu spatele lui spatele bunicului. Stai de veghe cu el până la miezul nopţii, a spus stareţul, şi pe urmă lasă-l.

Pe la miezul nopţii, lui Arseni i s-a părut că lui Hristofor îi era mai uşor. Şi că deja nu mai respiră aşa de greu. A văzut zâmbetul bunicului, mirându-se că poate să îl vadă cu spatele. A urmărit cu uşurare cum bunicul umbla prin odaie şi cum a atins imortelele care atârnau într-un colţ. Asta a făcut să se legene toate ierburile atârnate sub tavan. Mângâindu-l pe băiatul care dormea pe obraz, Hristofor i-a spus Domnului:

În mâna Ta îmi pun sufletul, ai milă de mine şi dăruieşte-mi viaţă veşnică. Amin.

Şi-a făcut semnul crucii, s-a culcat alături de nepot şi a închis ochii.             Arseni s-a trezit devreme de tot. S-a uitat la Hristofor, care era culcat alături. A tras în piept tot aerul care era în izbă şi a ţipat.”

Cu câtă limpezime îi aud strigătul, cum mă mai doare suferința sărmanului  orfan. Dar dacă e țipătul meu, dacă suferința  e chiar a mea? Habar n-am, spre bătrânețe  se întâmplă să te învălmășești  în amintiri, nimic nu mai are contururi clare… Oricum, „viața mea, din clipa aceea, a fost în mare măsură  mersul acela repetat în urma cuiva prea ostenit și am început să înțeleg  că, oricât m-aș simți de singur, există,  mai presus de celelalte, singurătatea cortegiului. Nu ieșeam din rând, eram cel mai aproape, nici nu mă puteam grăbi, căci celor morți nu le-o poți lua înainte.”[7]

Și cât m-am rugat la Cel de Sus să nu-l  ia la El  pe tata-mare, să mi-l mai lase măcar până mă așez la casa mea… De aceea nu sunt în stare să-l îngân pe Setrak Melichian,  bunicul lui Varujan: „ Atât cât  i-a dat viața, să fie bine primit. Atât cât i-a luat, să fie  bun luat. Iar dacă i-a  luat mai mult decât  i-a dat, cine să socotească?”[8] Nu de alta, dar bătrânul meu, singura oază de stabilitate dăruită de destin în primele două decenii de existență, nu era vesel sau  glumeț, nu l-am văzut niciodată ridicând din umeri, pocnind din palme și râzând înainte, nu, nici pomeneală. Clăcașii pământului n-au învățat să se bucure și s-au  stins fără să deprindă  gestul complicat al râsului.

O galerie cu tablourile bunicilor dintotdeauna și de  pretutindeni este povara cea mai tulburătoare a omenirii. În lipsa ei, lumea  s-ar ruina…

 

[1] Cartea șoaptelor

[2] Ibidem

[3] Ibidem

[4] Ibidem

[5] Ibidem

[6] Evgheni Vodolazkin

[7] Varujan Vosganian, Cartea șoaptelor

[8] Ibidem