Marina Almășan: Când Anul Nou trece pe lângă tine…

 

“- Spuneți-mi, vă rog frumos, domnișoară, a fost cumva Anul Nou?..”
Încetinesc mersul și-mi îndrept privirea în direcția de unde cineva mă complimentează cu acest “domnișoară”, de care nu mă mai simt legată de decenii bune. Undeva jos, mult sub nivelul ochilor mei, o adunătură cenușie de zdrențe a prins glas. Încerc să descopăr privirea celui care mi-a vorbit și o găsesc, albastră, într-un rotocol de bulendre, ce înfășoară un creștet albit de timp. Afară e vreme de abur, e atat de devreme, încât străzile sunt pustii iar lumina se împrăștie șoptit în jur, începând să creioneze cea de-a doua zi a noului an. Unde merg, la ora asta? Merg la masaj ( programare obținută cu greu!) pentru a-mi începe, astfel, Anul Nou cu mai multă grijă față de mine. A fost una din promisiunile solemne pe care mi le-am făcut la miezul nopții, în timp ce eram preocupată ca paharul meu de șampanie să se atingă de toate cele din jur…
M-ați întrebat ceva? – mi-am adresat fireasca mirare celui din fața mea ( profesia m-a învățat să fiu politicoasă și să nu refuz comunicarea, indiferent dacă interlocutorul este cerșetor sau prim-ministru).
Dragă domnișoară ( – omul insistă cu apelativul, deci deduc, cu o copilărească bucurie interioară – că nu-i par chiar atât de matură!), vreau doar să știu dacă a fost sau nu Anul Nou. Că am cam pierdut șirul zilelor…
În timp ce întreabă – cu o voce stinsă, gâjâită, ce provine dintr-o gură văduvită de dinții din față – radiografiez repede detaliile din jur : jos, pe asfalt, pe o pungă de plastic sfârtecată, zace un ambalaj de plastic cu niște resturi de salată de boeuf, o sticlă de plastic mai păstrează niște urme de, probabil, vin roșu, iar niște firimituri împrăștiate pe un ambalaj de carton dezmembrat sunt mărturia unui fost cozonac.. Sunt – concluzionez, în gand – resturile generozității unui trecător, fie el om bun, sau poate doar frămăntat de remușcări și amintiri ale trecutului..
– A fost Anul Nou. Ieri a fost prima lui zi.- îi răspund , căutându-mi simultan in poșetă portofelul. Îi întind o hârtie de 50 de lei, amintindu-mi deodată cum, cu ani în urmă, fix în acelasi loc, cunoscusem un fost profesor de fizică, pe care viața îl transformase din dascăl, în cerșetor. O fi același?…
Deși se apropie ora programării mele – cu greu obținută, repet, căci acum, după sărbători, toate conștiințele feminine intră în febra dezbrăcatului de kilogramele acumulate – zăbovesc totuși, mânată de curiozitate, lângă acest nefericit.

………………

Distribuie prietenilor

…Este deja ora prânzului. Refac același drum de dimineață. De data asta, Calea Dorobanților este scăldată copios de un nefiresc soare de inceput de ianuarie. Oamenii încep să se dezmorțească din moleșeala primelor zile din an și se mișcă de colo-colo, probabil dintr-o vizită în alta. Mă apropiu din nou de mogâleața încotoșmănată în foste pături, foste paltoane, foste fulare, pulovere și șosete. Nu mai e chiar un străin, pentru că, în momentul în care afli povestea unui om, el nu-ți mai poate fi străin, decât dacă ești hain.
…Toma nu a fost nici dascăl, și nici nu a avut vreo profesie care să te impresioneze, prin comparație cu situația lui actuală. A fost brutar. A făcut toată viața pâine, a trăit printre franzele, baghete și chifle, iar acum – ironia sorții! – a ajuns să cerșească un colț de pâine. Are parte de el din belșug – prin preajmă e o brutărie franțuzească, unde o pâine nu mai mare decât o farfurie de desert, costă cam cât i-ar ajunge lui să mănânce o zi întreagă… A fost dat afară din casă de nora lui, rămasă văduvă după ce unicul fiu al bătrânului a fost secerat, pe neașteptate, de o boală crâncenă. Nici n-a știut când s-a întâmplat, căci din spital l-au dus direct la groapă și uite-așa, Toma n-a reușit nici măcar să-și ia rămas bun de la cel ce-i era singurul sprijin , la bătrânețe. Și-a luat însă rămas bun de la casa în care a trăit o viață, căci nemernica femeie cu suflet de hienă l-a surghiunit, chiar de a doua zi, în sărăcia străzii…
Totul s-a întâmplat pe la început de decembrie și cea mai mare fericire a bătranului a fost această iarnă blândă care l-a însoțit în toate aceste zile.. A traversat Crăciunul într-un subsol de bloc, unde doi copii, frați gemeni, i-au tot adus pe furiș, de acasă, ba niște cozonac, ba câteva sarmale , ba chiar puțin vin roșu, înghesuit într-o sticlă de suc. Apoi părintii lor au aflat și, împreună cu alți vecini “miloși”, l-au deportat în stradă, amenințându-l cu poliția. Acum stă, de câteva zile, în locul unde l-am găsit eu : lângă o farmacie si o postă si peste drum de un liceu, aflat în vacanță. Noaptea, de frica poliției, se retrage pe o străduță lăturalnică, lângă un șantier în lucru, unde urmează să se înalțe un palat pentru oamenii bogați. A pierdut sirul zilelor, așa că nu mai știe exact în ce an se află, dacă a venit sau nu cel nou ; bubuiturile și petardele se tot țin lanț de câteva zile, iar oameni frumos îmbrăcați vede în fiecare zi, că doar e cartier select.. Deci nici măcar nu poate intui dacă Revelionul a trecut sau se pregătește să vină…
A ratat, așadar, noaptea dintre ani și n-a apucat să-și pună o dorință. Care ar fi fost aceea?- l-am întrebat, cu un oarecare cinism, uitând că sunt pe o stradă, și nu într-un platou de televiziune.
….Când oamenii îmi răspund “Să mor!” ( mi s-a întâmplat, de câteva ori, în decursul anilor), mă simt total dezarmată. Nu știu, pur și simplu, cum să continui dialogul, iar încercările mele disperate de a sădi speranță într-un teren arid, în care nu va mai rodi nimic, niciodată, devin aproape penibile. O știu, o simt…
“Nu vei muri, nea Toma, sunt mulți oameni buni în jur, uite, am să vorbesc cu o avocată, să vedem care e situația ta, care-ti sunt drepturile, vis-a-vis de casa în care ai locuit o viață.. Până una-alta, uite aici niște haine mai groase și ceva de mâncare, să-ți ajungă câteva zile – îi întind sacosa umplută în grabă, acasă, convinsă fiind de mărunțimea gestului meu…

Îmi mulțumește frumos și-mi pare că zăresc o lacrimă, cuibărită într-un colț de ochi…Mă privește cu privirea-i spălăcit albastră , dar simt ca vede prin mine…Bărbatul ( sau ce-a mai rămas din el) rasuflă greu , iar vălătucii de abur ce se înalță dinspre chipul său, confirmă puținele grade din termometre. Afară e soare cu dinți – spre deosebire de nea Toma, care e fără. Dar lui nea Toma nu-i lipsesc numai dinții. Îi lipsesc hainele, mâncarea, acoperișul de deasupra capului, dragostea celor din jur. Si, ceea ce e cel mai greu de dus : îi lipsește speranța….

(Publicat în Femei de 10. Fotografie la Muzeul Pietrei)