Foto: Marian Grigore
5 este cifra mea norocoasă. Nu știu dacă mi se trage de la “Ceaiul de la ora 5”, dar ori de câte ori ceva conține sau are legătură cu cifra 5, e de bine. Astăzi a fost cea de-a cincea zi a croazierei noastre de vis, și visul cu numărul 5 a fost unul cât se poate de frumos. Demparcă Perfect Tour ar fi știut că Barcelona este orașul în care mi-ar plăcea să trăiesc! Acesta este de altfel și răspunsul pe care-l dau întotdeuna când reporterii mă mai chestionează în legătură cu intențiile mele locative. Din acest motiv, astăzi dimineață micul dejun a fost cel mai gustos, căci l-am savurat având în fundal portul Barcelona, la dana căruia MSC WORLD EUROPA tocmai acostase.
Între orele 8 ale dimineții și orele 18, pentru care fusese prevăzută ridicarea ancorei cu destinația Marsilia, timpul cu pricina ne-a fost dat în primire. Ca nimeni alții știm să-l gestionăm, cât se poate de eficient. Drept care am profitat de internetul perfect câștigat odată cu acostarea, pentru a ne termina editările, postările , transferurile de date între telefoane, tablete și laptopuri și apoi, înarmați cu voucherul pe care, cu o seară înainte, echipajul ni l-a strecurat în cabină ( fusese și acesta aranjat încă de acasă, de Perfect Tour) , ne-am încărcat în shuttle bus-ul care ne-a depus în zona World Trade Center, foarte aproape de Statuia lui Cristofor Columb. Celebra statuie, celebrul Columb.
Marian îl filmează de zor pe faimosul explorator ce a fost găzduit pe veci în istorie, având meritul de a fi descoperit America ; de altfel, zice-se că mâna cu arătătorul întins al statuii indică fix direcția în care se află America, cea pe care Columb a așezat-o pe harta lumii. Dar să vă spun două vorbe despre statuie :
Monumentul a fost construit in 1888, anul cand, în vârful unei columne semețe numărând 60 de metri, a fost cocoțată statuia lui Columb. Adresa împietritului personaj din istorie este : Placa de la Porta de Pau (adicătelea, Piata Porții Pacii). Columna este din fier, piedestalul său – din piatră, iar “părintele” monumentului a fost arhitectul catalan Gaieta Buigas i Monrava, care a primit sarcina să se încadreze până la Expoziția universală din 1888. Zis și făcut : la 1 iunie 1888, locuitorii Barcelonei asistau la tăierea panglicii monumentului ce avea să devină faimos în întreaga lume.
Îi dăm roată, fotografiindu-l și filmându-l din toate unghiurile : măcar atăt să facem pentru cel din vărful său și care ne-a oferit tuturor o Americă la care de atunci tot visăm! 😁 Și dacă Cristofor Columb a descoperit America, am descoperit și eu, undeva în “subsolul” piedestalului său, sediul Oficiului de turism al orașului. Doar câteva minute mi-au fost de ajuns să mă împrietenesc cu agentul Carlos care, încântat că, în fine, cineva a avut nevoie de serviciile sale, a stat frumos la poză, după care, la despărțire , mi- a înmânat solemn o hartă ce ulterior s-a dovedit a ne fi extrem de utilă.
Bifându-l pe Columb, am luat-o în jos pe Rambla – zice-se, cea mai frumoasă stradă din lume. Și nu l-am citat neapărat pe Heminguay, îndrăgostit iremediabil de celebra arteră a Barcelonei, ci pe toți cei ce i-au fost oaspeți celui de-al doilea oraș al Spaniei și al patrulea oraș turistic al lumii, după Londra, Paris și Roma. Aici m-am simțit tare mândră să-i fiu oarecum ghid lui Marian, aflat aici pentru prima oară. Parcurgând la pas strada ( atenție! Pe Rambla pietonii circulă pe mijloc, iar mașinile pe laterală, deci este taman pe dos față de străzile planetei!) , am admirat superbele clădiri de pe margine, am salivat privind mărfurile expuse pe tarabele din celebra piață La Boqueria, am salutat pictorii ambulanți, am constatat că , iată, iarna nu-i ca vara, și de aceea “statuile vii” – reprezentând o emblemă a acestor locuri – sunt , probabil, moarte…de frig și preferă să aștepte sezonul estival, când Rambla va deveni acel furnicar, greu de stăpânit cu privirea. Dar chiar și iarnă fiind, ne-am bucurat de o Rambla vie și prietenoasă, cu soare abundent, cu turiști gârlă, cu nesfârșite magazine cu suveniruri, în care șopârlele lui Gaudi și celelalte opere ale marelui artist spaniol reprezintă un adevărat leitmotiv.
Un cappuccino servit la o cafenea pitorească marchează finalul vizitei pe Rabla și intrarea în Piața Catalunyiei. În timp ce-i filmăm superbele statui și fântâni, îi evoc lui Marian o mai veche filmare de-a mea, cu alt cameraman din TVR, când ne-am trezit amestecați printre miile de demonstranți ai unei spectaculoase demonstrații, una din multele de acest fel prin care catalunezii – naționaliști cum alții nu-s – iși revendică deseori drepturile. Astăzi Piața era liniștită, inundată fiind doar de stolurile de porumbei ( ai păcii! ) care o survolau flămânzi, năpustindu-se energic asupra bucățelelor de pâine aruncate lor de câte un turist mai milostiv sau pur și simplu dornic de a posta pe Facebook fotografii inedite cu zburătoarele din Barcelona.
Ceea ce este important este că două dintre străzile cele mai cunoscute ale Barcelonei, La Rambla și Passeig de Gracia pornesc chiar de aici, din Piața Catalunyiei. De pe Rambla tocmai am venit, așa că am continuat drumul pe cea de-a doua, un superb bulevard pe care îl parcurgem cu popasuri din 5 în 5 minute, pentru a-i fotografia superbele edificii de pe ambele “maluri”. Multe dintre ele sunt sediile unor magazine de lux, reprezentând marile branduri internaționale. Două însă, dintre clădirile de pe Passeig de Gracia, sunt mai celebre decât toate celelalte la un loc. Ambele au un numitor comun : numele lui Antoni Gaudi, faimosul arhitect catalan, devenit unul din brandurile naționale ale spaniolilor.
În mersul nostru energic și concentrat pe ceasurile de pe telefon, era cât pe-aci să ratăm Casa Battlo! Ne-a atras însă atenția, peste drum față de noi, un mic trio de instrumentiști care spărgeau tăcerea cu romanțe ce nu ne erau deloc străine. Ne-am întors instinctiv capetele și, pe partea cealaltă a bulevardului, am remarcat, pe lângă chipurile familiare ale lăutarilor, mulțimea de turiști adunați la un loc. Ridicând ochii peste creștetele lor, am descoperit, impunătoare și superba, fațada exuberantă a Casei Batllo.
Am traversat, amestecându-ne apoi printre ei și am încercat, la rându-ne, să gâsim interpretări simbolisticii și formelor în care era îmbrăcat edificiul din fața noastră. Potrivit unora, acestea ar fi asemănătoare cu spatele unui dragon, avand alăturată o cruce cu patru brațe , asemănătoare mânerului unei săbii. O astfel de interpretare are și o explicație : legenda Sfântului Gheorghe, patronul Cataloniei, cel care ar fi ucis dragonul cu sabia din dotare, pentru a salva prințesa și pe semenii săi de mânia animalului. Pornind de aici, designul acoperișului ar reprezenta, de fapt, o sabie încorporată în dragon, iar coloanele în formă de os te poartă cu gândul la victimele acestuia. Nu întâmplător, Casa Batlló a fost deseori “răsfățată” cu apelativele Casa oaselor sau Casa dragonului.
Casa Batlló se mai numește și Casa Batllo-Gaudi și asta pentru că , deși a fost cumpărată în 1903 de Josep Batlló, un industriaș bogat din Barcelona, clădirea a fost proiectată și remodelată de marele arhitect Gaudi, în stilul Art Nouveau, fiind considerată una dintre capodoperele sale.
Lăsăm în urmă impozanta clădire și marea de gură-cască aferentă și preocupată cu descifrarea simbolisticii lui Gaudi și, purtați pe “ Valurile Dunării” pe care mi le dedică mioriticii lăutari stradali, care între timp m-au și recunoscut , ne continuam drumul pe bulevard, ajungand curând la Casa Mila. Nu “a Milei”, ci “Mila”, sau , cum i se mai spune, „La Pedrera”. Aceasta este, fără îndoială, una dintre operele de maximă inspirație a aceluiași genial Antoni Gaudí. Clădirea a fost înălțată între anii 1906-1912 iar „La Pedrera” i se spune datorită faţadei cioplite în piatră naturală, și care te face să te simți în fața unor valuri împietrite. Pe noi chiar ne-a “nimerit” bine simbolul cu pricina, după patru sile de navigat pe valuri! 😁
Experții susțin că, odată cu proiectarea acestei clădiri, Capacitatea de creaţie a celebrului arhitect a atins apogeul. Lucrarea a fost comandată de industriaşul barcelonez Pere Milà – de unde și al doilea nume al faimoasei clădiri. Pere Milà şi soţia acestuia, Roser Segimón, au locuit la etajul principal, celelalte fiind disponibile pentru închiriat. Chiar şi astăzi, La Pedrera adăposteşte atât apartamente pentru locuit, dar şi altele, închiriate diverselor firme. N-am mai avut timp să ne interesăm de prețuri, deși amândurora ne-ar fi plăcut să locuim în casa lui Gaudi. Presupun că salariul nostru ne-ar fi ajuns să locuim aici fără nicio grijă …timp de maxim 3 zile! 😁😁 Dar să nu nemlăsăm optimismul să se prăbușească. Pe străzile elegante ale Barcelonei am întâlnit destui oameni sărmani, care ar fi făcut oricând schimb de vieți cu noi…
Ochii pe ceas ( nu că ar fi plecat vreodată pe acolo!) și, cercetând harta primită în dar, calculăm că, până la Sagrada Famiglia, ne-ar trebui vreo 45 de minute dus, tot atâtea întors, măcar jumătate de oră dedicată măreței catedrale, plus vreo oră și jumătate înapoi, până la stația shuttle bus-ului care ne va duce înapoi pe navă…Un calcul sumar ne arată că , adunând și controlul de la îmbarcare ( similar, cum vă spuneam, celui de pe aeroporturi), probabil că am ajunge pe navă… când aceasta s-ar afla deja… în larg😩😩, așa ca perspectiva de a înota până la cabină nu ne-a surâs din cale-afară ( mai ales că tona de suveniruri cumpărate în drum, probabil ne-ar fintras la fund!🙉). Prin urmare, am făcut stânga-mprejur, rămânând ca Marian să-și completeze cunoștințele despre Barcelona cu o ocazie viitoare. Pe drum, calitățile mele de negociator îmi procură o mică victorie. Spun mică, pentru că reușesc să-i conving pe cei doi polițiști spanioli să se fotografieze cu mine, dar …numai cu spatele😩. Bun și așa. Inedit! 😁
…Parcurgând din nou Rambla în direcție opusă, decidem, votând în unanimitate “pentru”, să investim economisita oră de drum până la Sagrada Familia, într-o cupă de Sangria – tradiționala băutură spaniolă. Sangria s-a născut așadar pe aceste meleaguri și a fost îmbrățișată cu brațele deschise de către locuitorii lor dar mai apoi si de cei din Portugalia, Uruguay, Argentina și din alte țări vorbitoare de spaniolă și portugheză. Numele său vine de la cuvântul spaniol „sangre”, care înseamnă „sânge”. Firesc, dacă ținem cont de culoarea roșie intensă a băuturii. De ce a aparut pe lume Sangria? Simplu : din dorința de a îmbunătăți vinurile de calitate inferioară, adăugându-le fructe și condimente. Cu timpul, rețeta s-a rafinat și a evoluat, transformând Sangria într-un simbol al ospitalității spaniole și al bucuriei de a trăi.
Așadar, am dat Sagrada pe Sangria. Tot cu “S” începe, așa că am savurat-o pe cea de-a doua pe una din terasele cochete ale Ramblei, rugând un ospătar să ….ei, da, să ne facă și o poză ( obsesia mea!) , dar altceva vroiam să spun: l-am rugat să ne dezvăluie rețeta celebrei licori. A făcut-o grăbit, amestecând cuvinte englezești cu destule altele spaniole, drept care nu bag mâna-n foc că ceea ce am înțeles eu, în final, este cu adevărat rețeta corectă. V-o redau mai jos, încercați-o și dacă rezultă ceva gustos, atunci e, cu siguranță, Sangria! 😁
Trebuie să știți că timpul de Preparare nu depășește 10 minute, cel de Gătire este însă de 2 ore.
Iată de ce aveți nevoie :
- O sticlă de vin roșu (750 ml)
- 200 ml de sifon / apă minerala (opțional)
- 2 linguri de zahăr
- O portocală
- O lămâie
- 50 ml de brandy
- Un baton de scorțișoară (opțional)
- Gheață
Modul de preparare este extrem de simplu. Mai întâi, tăiați lămâia și portocalele în bucăți, îndepărtați semințele, și puneți-le într-un ulcior mare. Dacă folosiți zahăr, dizolvați-l în două linguri de apă la foc mic pentru a crea un sirop simplu și limpede. Lăsați-l să se răcească. Spălați portocalele și tăiați bucățile groase de coajă înainte de a stoarce sucul de portocale. Apoi, stoarceți-l. Spălați lămâia și tăiați-i coaja înainte de a-i stoarce zeama. După aceea, stoarceți-o.
Într-un ulcior generos amestecați vinul, siropul simplu, sucul de portocale, sucul de lămâie și coniacul (dacă îl folosiți), adăugați bucățile de coajă de lămâie și de portocală. Dacă țintiți spre o Sangria spaniolă cu adevărat tradițională, adăugați pur și simplu batonul de scorțișoară și lăsați băutura astfel obținută să stea cel puțin două ore sau cel mai bine peste noapte înainte de a o servi cu gheață. Astfel Sangria va prelua aromele fructelor și pe cea a batonului de scorțișoară.
O Sangria “modernizată” presupune adăugarea si a unor felii de măr verde și piersică. In plus, puteți completa cu o băutură carbogazoasă, sifon cu lămâie, sifon cu portocale sau apă minerală, chiar înainte de servire.
Ei, poftă bună, dragilor! Să nu vă chercheliți, căci Sangria autentică poate ajunge și la 12 grade tărie! Probabil că nici a noastră nu a fost prea blândă, căci drumul spre port l-am parcurs legănându-ne aidoma unor marinari care au petrecut luni bune pe corabia lor….Și pentru că vorbim de corăbii, voi încheia reportajul zilei a 5-a fix așa cum am și încheiat ziua a 5-a : cu o fotografie făcută împreună cu.. Johnny Depp😁😁, în holul uriaș al vaporului nostru!! În fapt, este vorba de una din nesfârșitele “găselnițe” zilnice ale echipajului : risipirea unor personaje celebre prin locurile centrale ale navei, în ideea ca pasagerii nu numai să aibă surpriza întâlnirii cu acestea, ci și posibilitatea de a se fotografia cu idolii lor. Și pentru că Marian a refuzat categoric să se înghesuie între sânii sexoasei Madonna, preferând să meargă în cabina sa…de montaj 😁😁, m-am sacrificat eu, pozându-mă cu piratul din Caraibe, ceea nu pot spune că nu mi-a plăcut! Multumesc, Perfect Tour!😉❤️