Ieri am fost la un film care nu mi-a plăcut deloc. Încheia un Festival internațional de film și o Gală tare prost organizată. Dar nu despre asta e vorba. Filmul , deși primise, cum spuneam, coroniță la un concurs de gen, era atât de plcitisitor, încât pe la jumătate, făcându-mi ochii roată și văzând că și alții cască sau chiar moțăie, mi-am luat inima-n dinți și am ieșit din sală. După mine s-au mai ridicat vreo 10, care probabil atâta așteptau : să dea cineva semnalul. Am lăsat însă în urma mea o mare de snobi, lipiți de scaune și mulți dintre ei zumzăind a somn sau oricum cu gandul zburat în cu totul alte părți, dar cărora le-a fost rușine să lase locul gol în urma lor. Majoritatea erau din lumea filmului ( în seara de final a unui Festival cam așa se întâmplă) și nu se cade să pleci, atunci când pe ecran rulează un produs premiat al confraților tăi. Sau, poate greșesc, poate lor chiar le plăcea filmul, poate EU eram cea defectă, cea subțire mobilată, cea insuficient pregătită să înțeleagă o capodoperă?….
Mi-am amintit că mai pățisesem așa, mai demult, la o piesă de teatru. Reclama ei suna bine, dar după vreo jumate de oră, pe mine și pe persoana care mă însoțea ne apucase un căscat, de ne trozneau fălcile ; și ne-a fost teamă ca zgomotul produs de fălcile noastre să nu-i deranjeze pe ceilalți spectatori…din butonatul pe furis al mobilelor. Pe atunci eram ceva mai “începătoare” în ale trasului de chiul ( la școală nu chiuleam niciodată! ) , așa că am simulat un acces de tuse și…ce să-i faci? A trebuit să părăsim sala! Oricum, ceilalți au rasuflat ușurați, căci probabil, văzandu-ma cum îmi dau duhul, înecată de tuse, fiecăruia îi trecuse prin minte că …s-ar putea să am COVID.
Dar editorialul de azi – unul fulger, căci nu vreau să vă “împovărez” weekendul – nu e despre filme slabe și piese proaste. Este doar un simplu semnal despre curajul de a fi propriul tău stăpân. Despre a reuși să-ți gestionezi viata în folosul tău. Despre a ști să spui NU, atunci cand ceva se pune de-a curmezisul binelui tău – mai mare sau mai mic. Este despre atât de prețiosul TIMP, care, pe măsură ce anii se adună îndărătul tău , devine și mai prețios. Despre a-l investi în lucruri care te bucură si despre a-l confisca acelor îndeletniciri care nu duc nicăieri. Poate ca este puțin și despre nesimțire, lipsă de politețe, de răbdare, de diplomație. Dar le așez pe toate în balanțe diferite, și parcă e ca-n zicerea aia : “Milă mi-e de ei, dar de mine mi se rupe sufletul!”…
Da, știu, îmi veți mai reaminti de unul din proverbele mele preferate și despre care tot v-am vorbit : “Nicio carte nu e atât de proastă, încât să nu ai nimic de învățat din ea”. De acord. Filmul, piesa de mai sus și altele asemenea lor probabil ca ar fi lăsat ceva urme în mintea mea. Perfect adevărat și continui să cred in cugetarea chinezilor, legată de cărțiile proaste. Doar că unele cărți mai trebuie citite și… pe diagonală!
Hai să ne bucurăm de weekend, zic!
