Marina Almăşan: Despre poetul Lucian Avramescu și , puțin, despre dragostea mea pentru el

 

Când am fost invitată la Sângeru să glăsuiesc despre ultima carte a poetului Lucian Avramescu ( semnată alături de soția sa, Giorgiana și intitulată “Greii medicinei românești”) am avut o strângere de inima. Drama poetului, nemiloasa boală care îi smulsese din trup prețiosul dar al vorbirii – una din armele imbatabile ale lui Lucian de-a lungul vieții , îmi erau binecunoscute și așteptam demult, în adâncul sufletului, ca pe o minune cerească, un semn de bine. Nu a venit. Mai mult, Giorgiana m-a avertizat, la telefon, acum două săptămâni, că mă va întrista reîntâlnirea cu Lucian. Cuvintele ei au căzut nu ca un trăznet – cum spune expresia încetățenită – ci ca un stol de păsări negre ce te atacă în vis, iar tu te aperi, dând disperat din mâini și implorand să te trezești cât mai repede… Lucian nu era deloc mai bine, iar eu eram încapățânată să-i păstrez amintirea sa de barbat falnic de odinioară, cu vocea sa baritonală și farmecul de star hollywoodian, de care mai toate cucoanele erau îndrăgostite. Mă aștepta, așadar, o zi în care urma să fiu strivită nu de canicula nemiloasă a verii, ci de un nou atentat la amintirile unui Trecut ce urma să-mi fie confiscat…

…Și iată-mă urcând scările către încăperea în care Poetul iși aștepta, rand pe rand, oaspeții. Dedesubtul meu, în curtea invadată de lumină și de pietrele din muzeul ctitorit de Lucian – unic în România – o mare de oameni zumzăia firesc, așteptând declanșarea evenimentului. Înăuntru – răcoare, semiîntuneric și liniște. Lucian
Avramescu își aștepta cuminte, cufundat pe o canapea, prietenii veniți la lansare și ( pe unii dintre ei, care știau) la ziua sa de naștere ….M-am apropiat de el și l-am îmbrățișat lung, așa cum făcea și el cândva cu mine, când eram studentă și-i întindeam câte un articol care-l impresiona. Articolele mele nu erau nici pe departe geniale. Nu eram nici eu un geniu și, la urma-urmei, cum să scrii lucruri geniale despre fetele de la APACA, entuziasmul tinerilor de la Intreprinderea Electronica sau despre cei care strunjesc mobila, la Pipera?!?… Dar emă aflam la începuturi, ardeam ca o torță și țâșneam ca un gheizer, atunci cand eram mangâiată pe creștet. Lucian mă și îmbrățișa, încurajator ( era pe atunci șef de secție la “Scanteia Tineretului”) și lucrul acesta îmi dădea aripi. Cu aceste aripi am venit , de atunci întotdeauna la Sângeru, unde a ales de mai multă vreme să-și petrească anii Lucian.

….L-am eliberat din prelungita îmbrățișare ( care mi-a oferit răgazul să deșir în minte mosorul amintirilor comune) și m-am așezat cuminte lângă el, oferindu-i cartea pentru autograf. M-am făcut ca nu-i observ lacrimile apărute hoțește în priviri, crezând ca voi pune astfel stavilă alor mele. ( aiurea, primul drum a fost apoi să-mi refac machiajul!..) Am încercat să glumesc cu Lucian și, Doamne, aș fi dat oricât să-i aud glasul, răspunzandu-mi mucalit la înțepături, așa cum o facea în vremurile când înfruntam împreună “directul” , la TVR. Lucian era însă cufundat în aceeași imensă tăcere, nesfârșită și grea , precum manta unui soldat, încărcată de ploaie…Cu mâna tremurandă ( care sper să nu urmeze atât de repede picioarelor, ce au început să nu-l mai slujească pe Lucian) mi-a scris câteva rânduri. Le-am descifrat cu greu și cu ..uimire : “ O să-ți scriu prefața! O ai pe 15 august seara. Ăsta-i autograful!” . “- Nu pot să cred!!! Ăsta-i autograful tău pentru mine?!?” – am exclamat, deși vestea mă bucurase, pentru că fusesem tare tristă atunci cand Lucian îmi refuzase, in acest an, prefața cărții, pe motiv de sănătate. Ochii lui Lucian râdeau, colțurile buzelor se ridicasera și ele, schițand un zâmbet rar, care i-a colorat fața. L-am recunoscut pe Lucian, cel de atunci, de demult , când îi intram cu atâta bucurie în biroul de la Casa Scânteii și eram atât de mandră că mă ține lângă suflet.

…N-a mai coborât de la etajul casei sale din Sângeru, după ce evenimentul a început. A ieșit de câteva ori la balcon, iar Giorgiana i-a anunțat pe toți cei multi de jos să nu considere acest lucru ca fiind un gest de aroganță. Ci doar de neputință. A salutat lumea, legănand ușor mâna. Apoi s-a retras în încăperea răcoroasă , de unde a ascultat tot ceea ce se întampla jos : tânguirea Stradivariusului în mâine minunatului Alexandru Tomescu, nepotul său, apoi frumoasa pledoarie pentru performanță a profesorului Irinel Popescu – unul dintre subiecții cărții lansate, “Greii medicinei românești”. După care Giorgiana, devenită maestru de ceremonii, m-a poftit pe mine la microfon…

…Tot drumul până la Sângeru mă framântasem ce anume voi spune. Fusesem invitată să vorbesc despre carte, despre iluștrii medici români pe care aceasta îi elogia, dar eu știam bine că nu voi putea vorbi numai despre ea și știam că voi avea de înghesuit, în puține cuvinte, toată prețuirea și toată dragostea pe care am adunat-o, în toți acești ani, față de poetul pe care-l admiram, de omul pe care-l iubeam, de mentorul căruia îi datoram o bună parte din ceea ce am devenit… Am îngăimat ceva despre carte. Atât cât îi trebuie unui om, pentru a considera că investiția în cartea respectivă e un lucru bun și că movila de volume de pe masa din față trebuie să dispară, până la lăsarea serii. Apoi mi-am cerut scuze față de auditoriu și l-am rugat să-mi îngăduie să fac abstracție de domniile lor și sa-mi imaginez ca in fața mea nu se afla nimeni, decât poetul Lucian Avramescu. Am luat tăcerea ca pe o îngăduință. Și i-am adresat poetului acele cuvinte care ma temeam să nu rămână în veci nerostite : am amestecat în ele povestea întâlnirii noastre, cei 20 de ani ai mei de atunci, primele mele “sarcini de serviciu” , urmate de reacțiile binevoitoare ale “șefului meu de la Scânteia Tineretului”, apoi lungul șir al colaborărilor noastre de la TVR, unde Lucian mi-a inobilat, cu sensibilitatea, talentul și harul său, nenumărate transmisii directe, si ale “Ceaiului de la ora 5” și ale emisiunii “Cazuri și necazuri în dragoste”…Vorbeam rar, cu vocea stinsă și cu inima-ghem…Din difuzoarele din Muzeul pietrei de la Sângeru se auzea cantând în surdină Victor Socaciu : “Mi-e dor să mai merg la un ceai…” și “Anii, trec, anii trec, cu melancolii/
anii trec, anii trec, păsări argintii..” . Și deodată, deși imi propusesem sa nu mai vad în fața mea alte chipuri decât pe cel al omului despre care vorbeam, am sesizat o mare de priviri care s-a ridicat spre balconul de deasupra mea. Am întors capul, ridicând la rându-mi privirea. Adus de forța amintirilor mele, Lucian s-a apropiat de marginea balconului și m-a privit cu ochii aceia limpezi și adanci, cu care îmi citea, cu decenii
îndărăt, scriiturile stângace… M-am emoționat și cred ca ultima amintire mi s-a împiedicat de nodul care mi-a blocat gâtlejul. Am rememorat, totuși, prezența, acum un an , a poetului Lucian Avramescu in emisiunea mea , “Femei de 10, Bărbați de 10” … A fost o prezență tăcută, în gradena altfel pustiită de pandemie, a emisiunii, gradenă de unde Lucian Avramescu și-a urmărit , cu lacrimi în ochi ( speculate vizual de regizorul Luminița Dumitrescu, un alt mare fan al poetului) fiica, pe frumoasa și înzestrata Luciana, invitată de mine ( deloc “pe pile”) la rubrica noastră “Copii de 10”…

…Astăzi sunt deja departe de Sângeru, de pietrele sale , de natura frumoasă din jur și de și mai frumoasa familie Avramescu, purtându-și departe de ochii lumii această cruce grea a stâlpului casei, lovit de o atât de nedreaptă încercare a Destinului. Nu-mi doresc decât ca anul viitor Lucian Avramescu , prin vocea Giorgianei, să mă invite din nou la unul din evenimentele sale, pe care cu atâta iscusință le organizează ( înca din vremea în care ele se numeau “Serbările Scânteii Tineretului”) și promit ca până atunci să găsesc un remediu pentru mine însămi, pentru acel nod în gât care-mi blochează amintirile, astfel încât discursul meu să exprime și mai fidel dragostea pe care i-o port lui Lucian. Și nu de ieri, de azi, ci de demult de tot, din vremurile cand oamenii îmi păreau buni, lumea – frumoasă, iar Timpul – atât de îngăduitor cu noi!

La multi ani, Lucian Avramescu!

Eu tot aștept minunea…

P.S. Nu sunt sigură că lui Lucian îi va face bine lectura acestui editorial, de aceea îi rog pe prietenii săi să nu i-l strecoare sub nas. Important nu este să-l citească Lucian, ci voi, cei ce-l iubiți și prețuiți.

Să ne trăiască!

Preluat din Femei de 10