Marina Almășan: Ei au fost “dascălii” mei…

 

…și-i iubesc pe fiecare-n parte și pe toți laolaltă.

Ce mi-a venit?!? Încep , oare, să simt nevoia de a-mi contura “memoriile”? Nici gând. Pur și simplu, zilele trecute un ziarist și-a plantat, în interviul pe care mi-l solicitase, o întrebare legată de “mentorul” meu în ale gazetăriei. I-am spus, clar și răspicat, că nu pot numi un singur om. Că în viața mea s-au perindat câțiva inși importanți, care au pus fiecare câte-o cărămidă sau mai multe, la temelia “Marinei Almășan” de astăzi. Și…m-am apucat să-i înșir. Am trecut nemeritat de repede peste tata, care cred cu tărie că, fără neapărat a-mi preda “lecții la tablă”, mi-a insuflat dragostea și respectul față de cuvântul scris, seriozitatea și atenția cu care-l așez “în pagină”, atunci când vreau să transmit mesaje către cei din jur. Dar..tata e tata, despre el pot vorbi o nesfârșire, e un amestec de obiectivitate și subiectivism în orice referire a mea la părintele meu, de aceea corect e să-l elimin din “cursă”. Asta ca să mai aibă loc și ceilalți, deloc mai puțin importanți..

Distribuie prietenilor

…Pe la 19 ani, când eram proaspătă studentă, văzând că dorința de a fi gazetar sfredelește adânc în mine și nu-mi mai găsesc locul, tata m-a “luat de mână” și m-a dat pe cea a talentatului ziarist

Octavian Știreanu, pe atunci un tinerel dar valoros angajat al popularei reviste “Viața Studențească”. A fost singura dată – în toată viața mea – când tata, ziarist la rându-i, a uzat de cunoștințele sale, pentru a-mi netezi drumul . A făcut-o scurt și sobru, în stiluxi spartan, spunându-i lui Tavi Știreanu vorbele pe care niciodată nu le voi uita : “Uite, măi Știreanule, ți-o dau în primire pe fiică-mea, fă din ea un ziarist bun!”… De atunci tata nu s-a mai băgat niciodată în cariera mea, deși sunt sigură că, pe furiș, îmi citea articolele, de care cei de la “Viața Studențească” erau foarte mulțumiți….Dar viața MEA studențească s-a sfârșit, la un moment dat și, la 23 de ani, a trebuit să mă despart de publicația care făcuse din numele meu unul oarecum cunoscut, în presa vremii. Ucenicia la școala lui Octavian Știreanu s-a încheiat și, așezânâdu-l lângă inima mea pentru tot restul vieții, am trecut , cu arme și bagaje, într-o altă etapă a devenirii mele.

M-a “preluat” poetul Lucian Avramescu, pe atunci șef de secție la “Scânteia Tineretului” și la ușa căruia bătusem într-o zi apăsată de ninsoare, după ce-mi făcusem curaj săpmănâni în șir. Lucian a fost al doilea mentor al meu și nici până azi nu știu dacă eram îndrăgostită, în taină, de poeziile sale, de felul în care știa să facă gazetărie sau de omul însuși – romanticul incurabil după care suspinau cam toate preafrumoasele anilor ‘80. “Epoca Avramescu” a adăugat consistență spiritului meu gazetăresc, iar cu mentorul care m-a ținut sub aripa sa vreo șapte anișori, am rămas apropiată până astăzi. Bucuria cu care a participat, mai apoi, la emisiunile mele și la lansările mele de carte mi-a dat de înțeles că nu îi este rușine cu mine, că nu am ajuns chiar un jurnalist de lepădat.

….Dar s-a-ntâmplat Revoluția și un telefon venit “ca de pe altă lume” din direcția faimosului om de televiziune Mihai Tatulici ( cu care mă intersectasem, întâmplător, cu ani în urmă, pe timpul studenției mele, la Costinești) m-a adus în echipa sa, în primele luni ale Televiziunii Române Libere. Iar dacă precedenții doi mentori ai mei mă școliseră în ale cuvântului scris, Tatulici mi-a transmis microbul televiziunii, învățându-mă șiretlicurile dar și rigorile acestei meserii uluitoare și bucurându-se colegial pentru toate izbânzile mele de mai târziu.

Cei trei nu mai fac parte din viața mea, doar din amintirile mele, cărora le dau consistență. Lor, acestor trei oameni minunați le datorez tot ceea ce am făcut, decenii la rând, în materie de presă scrisă și televiziune. Revanșa pe care am simtit mereu nevoia să mi-o iau, am materializat-o în încercarea de a face mereu – în scris sau pe micul ecran – lucruri de care să nu-mi fie rușine și prin care să nu le mototolesc lor calitatea de “mentori”.

Am avut, fără doar și poate, cei mai buni 3 dascăli din lume și poate că și din acest motiv, mă străduiesc acum să le fiu la fel, la rându-mi, mai tinerilor mei colegi.

Îngăduiți-mi să închei aceste rânduri cu o adâncă plecăciune, în fața acestor trei oameni extrordinari!