Marina Almășan: Lumea împietrită a poetului Lucian Avramescu

Mă fascinează oamenii care ard, pentru o idee. Care se căznesc a îmblânzi chipul slut al lumii, fie prin cuvinte miraculos împreunate, fie prin note muzicale măiastru înlănțuite pe portativ, fie prin culori dumnezeiește împletite pe pânză, fie prin mici fapte-întâmplări, menite să aducă o boare de “altceva”, cenușiei lumi în care ne însoțim deceniile..
Mă inclin în fața oamenilor care nu sunt prizonierii banului, ai opulenței, ai cardurilor arhipline, frumos rânduite în portofele din epidermă de crocodil. Care nu dau nici doi bani pe țoale, vile și vacanțe cu ștaif, care-și poartă, prin lume, valoarea într-un chip cuminte și bun, deloc ostentativ și mai mereu punând-o în slujba celor din jur. Care au lumea lor specială, în care bucuriile au alt miez și fericirea – altă geometrie.

Oamenii buni și oamenii care fac bine sunt rari și prețioși. Nu-i întâlnești la tot pasul și-ți trebuie finețe și atenție, pentru a-i descoperi. Căci nu sunt ostentativi și, oricum, se pierd în “gălăgia” fără substanță, din juru lor. Ei au universul lor, în care iși deșiră mosorul vieții, neînțelegând forfota din jur, îndreptată spre “..mai mult, SĂ AM mai mult, SĂ-MI FIE mai bine!”. “Puținul” lor le umple sufletul, și nu șifonierele, nu garajele, nu safe-urile, nu conturile din bănci. Iar din puținul lor, reușesc să hrănească o lume întreagă..

“Pe poarta asta am plătit, cât aș fi plătit pentru un Mercedes” – ne spune, mândru, poetul Lucian Avramescu, proptit în fața unei porți maramureșene atipice, ce-i străjuiește intrarea în casa tărănească din Sângeru, unde s-a retras în ultimii ani, împreună cu frumoasa sa soție, Georgiana. “E singura poartă maramureșeană din țară, făcută din piatră” – continuă, mândru, explicațiile, timp în care ochiul meu de jurnalist hulpav, școlit candva prin preajma poetului, notează mașina modestă a familiei, parcată undeva, în curte. Aceeași curte, în care Lucian Avramescu, poetul ce le-a răvășit pe toate iubitele lumii, spunându-le “Bună seara!”, a adunat toate pietrele frumos sculptate ale Pământului, într-un inedit Muzeul al pietrei. Auzisem de recenta lui inaugurare și mă judecam aspru pentru faptul că, iată, timpul trecuse, iar eu nu.. trecusem pe acolo. Ce fel de recunoștință e asta, față de septuagenarul tău mentor din studenție, dacă nu-i poți fi alături, atunci când face lucruri într-atât de memorabile?

….În curtea în care, pe vremuri, își găsea de lucru toată ziua bunicul său, Lucian Avramescu a adunat o întreagă poezie a pietrei. Sunt sculpturi de demult, împrăștiate într-o ordine înțeleaptă, prin verdeața din bătătură, fiecare cu istoria sa, pe care poetul este gata oricând să ți-o împărtășească. Pietre de moară, enigmatice cruci-pereche, care simbolizează unirea întru vecie a celor ce s-au iubit și pe pământ, chipuri cioplite-n piatră, înalte cruci aidoma unor monumente ale credinței, ba chiar și o copie în piatră a tronului Reginei Maria, pe care , așezându-se, vizitatorii sunt încântați să-și facă fotografii… Strecurându-le, la rându-mi, pe ale mele, pe Facebook, unii prieteni virtuali s-au grăbit să mă întrebe, în inerția gândirii din mioriticul Prezent : “- Și …cât costă un bilet la acest muzeu?” ….Nu știu dacă m-a crezut cineva, când am răspuns, tot printr-un comentariu, că intrarea este gratuită, că este o afacere “de suflet” a lui Lucian Avramescu, care a investit, decenii în șir, bănuț lângă bănuț, pentru a aduna laolaltă această avere pietrificată…Iar profitul său este alcătuit doar din… fizionomiile uimite, încântate și extaziate ale celor ce-i calcă pragul. Nu-i de ici de colo, să-ți deschizi casa pentru străini, să-ți pui curtea personală “la bătaie”, pentru semenii tăi.. În muzeu intră cine vrea, stă cât îi poftește sufletul, ba beneficiază și de cel mai bun ghid de specialitate cu putință: Lucian e un munte de povești, iar aerul curat de Sângeru îi sporește pofta de a le istorisi, în stilu-i caracteristic : hâtru și inspirat.

Și, parcă pentru a ne demonstra că sângele apa nu se face, ne arată, într-o încăpere din locuința sa, devenită ea insăși muzeu, o mică expoziție de pietre pictate : “Sunt făcute de fiica mea, Luciana”.

….Prin curte, printre exponatele prețioase, Luciana se hârjonește cu copiii de prin vecini, iar un alai de nuntași își fac, de zor, fotografii, printre prețioasele exponate, în cea mai importantă zi pentru cel puțin doi dintre ei.. Lucian Avramescu îi privește emoționat și simt cum îi crește sufletul.. (Publicat în Femeide10.ro)

loading...

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.