
Marina Almăşan: Pe vremuri, în TVR….
Voi scrie astăzi despre anii mei frumoși, la TVR. Nimeni nu-mi poate confisca amintirile și e de datoria mea să le transmit mai tinerilor mei colegi. Să vadă și ei cum a fost. Fără nicio altă speculație.
….După Revoluție , când s-au deschis porțile TVR și pentru noi, ăștia mici și “fără dosar corespunzător”, holurile încă ciuruite de gloanțele ale instituției din Dorobanți s-au umplut de tineret. Erau aleși “pe sprânceană”, după performanțele lor anterioare : cele mai bune condeie din presa scrisă, cei mai buni absolvenți de facultate, cei mai activi în domeniul artei și presei studențești. Revoluția sufocase, pentru o vreme, noțiunea de “pilă”..Suflul nou, adus de noii veniți a venit să completeze valoarea uriașă a “predecesorilor” lor, incă prezenți în organigramă, și a căror singură hibă era că au fost contemporani cu Ceausescu si au trăit, ani buni, cu pumnul în gură. În rest, erau profesionisti de excepție. Nu chiar toți, dar erau destui.
Pe holurile instituției era curat și plin de lume. Se venea la serviciu de drag. De la cele două ore pe zi – cât admitea propaganda ceausistă, programul se extinsese la două canale, care funcționau cât era ziulica de lungă. În spatele emisiunilor erau echipe puternice, care se întreceau în a-și impune ideile, imaginatia , talentul. În fruntea lor se aflau producători care stârneau respect numai când intrau într-o încăpere sau cand treceau, pe holuri, pe lângă tine : Titus Munteanu, Octavian Sava, Cristian Țopescu, Mihai Tatulici , Cornelia Radulescu, Aristide Buhoiu, Lucia Hossu Longin, Marioara Murărescu, Dumitru Moroșanu, Adriana Rogovschi, Mariana Șoitu, Petre Magdin, …of, Doamne, cred că aș epuiza quadrații editorialului meu, numai înșirându-i pe valoroșii mei colegi de atunci. Caci da, eu, aceea, la douăzecișiceva de ani, devenisem, printr-o șansă nesperată, “colega” lor, iar lucrul acesta îmi dădea aripi, în fiecare dimineață : aveam de la cine învăța. Iar povestea cu “la umbra marilor arbori nu crește iarbă” nu funcționa defel : ne găseam și noi “loc” printre ei, noi – ăstia, “novicii” : eram stimulați, incurajați și ambiționați, chiar și prin căutătura deloc prietenoasa, pe care ne-o mai aruncau, invidioși pe oportunitățile noastre, câte unii din acești “monștri sacri”. Dar, una peste alta, îmbinarea aceasta de “tradiție” și “noutate” funcționa perfect.
… Holurile televiziunii erau pline de oameni, pline de vedete. Pentru toți se găseau studiouri de televiziune, care de reportaj, mijloace tehnice, nu exista verdictul “nu se poate”, li se puneau la dispoziție absolut toate cele necesare : căci țelul era acelasi, pentru toți : si pentru sefi și pentru subaterni : lucrurile să meargă, producția să nu aibă “hâc”-uri, lumea să fie mulțumită. În primul rand, telespectatorul. Apoi, noi.
Și tot pe holurile aglomerate, se amestecau cu noi marile vedete ale Prezentului. CELE mai mari. Era o onoare sa participi la o emisiune a Televiziunii Române, mai ales la una al cărei generic se încheia cu un nume celebru de realizator. Și erau destule… În cazul vedetelor, prima întrebare pe care o primea producătorul, nu era “Cu cât voi fi plătit?”, ci “La ce oră să vin la repetiție?”. Repetițiile erau obligatorii, concurând temeinic la rezultatul final.
Și în atelierele televiziunii, “forfota” era cuvântul de ordine. Pe atunci nu existau ecrane de închiriat, care, prin “anvergura” lor de imagine, îți iau ochii : era epoca decorurilor iscate în mințile unor scenografi străluciți, și pe care apoi meșterii din ateliere le transformau, din schițe ( desenate pe hârtie, nu la calculator), în grandioase construcții ce îmbrăcau studiourile de filmare. Apropo : în studiouri funcționa totul. Impecabil. Iar echipele tehnice erau brici. Și toți laolaltă formau o mare familie, care se înverșuna să facă performanță.
Nu trecea nicio producție “neobservată” , în interior. Succesul unei emisiuni era marcat chiar a doua zi, de șefii de atunci : chemat, producătorul urca la etajul șefului și intra fără teamă în biroul lui, pentru că știa că va fi felicitat. Și, invariabil, era întrebat, în final : “Si, de ce anume ai mai avea nevoie, pentru ca data viitoare să fie și mai bun? Cu ce aș putea sa te ajut?”. Da, existau si măriri de leafă, si prime. De care aveau parte toți cei care meritau – de la vlădică, la opincă.
….Mai am nostalgia ședințelor de redacție. Lumea încă nu știa ce-i acela “brainstorming” ( eu învățasem la facultate), însă schimbul de idei de la întâlnirile săptămânale ale redactorilor – pe categorii – năstea furtuna de idei, necesară “mai bine”-lui. Nu se supăra nimeni ( decât poate pe moment), când se puneau în discuție micile rateuri editoriale ale unora sau altora. Pentru că fiecare știa că va fi sprijinit pentru ca data viitoare să iasă totul perfect.
Da, exista și concurență. Nu pe piață – că eram singurii, pe atunci – dar între noi. Inexistența altor televiziuni garanta, de fapt, originalitatea programelor noastre : nu aveai de unde copia, totul era născut din mintea noastră – individuală sau colectivă. Asta pentru că munca în echipă era suită pe piedestal. Și functiona fără cusur. Însuși președintele – care cobora des de la faimosul său etaj 11, pentru a se amesteca printre “supușii” săi – îi trata pe aceștia cu prietenie, păsându-i dacă le e bine, dacă au tot ce le trebuie…
Atmosfera generală era extrem de favorabilă muncii : și în birouri, și in platourile de filmare, și pe holuri, chiar și la bărulețul în care, noi, ăia “micii” de atunci, admiram pe furiș marii oameni ai Romaniei, care se înghesuiau, la toate orele, pe ecranele TVR, fie ele vedete, politicieni, sportivi, analiști economici, oameni de cultură. Și tot la băruleț îi “spionam” si pe marii producători – “colegii noștri mai mari”, care ne făceau să visăm la vremurile când , poate, vom deveni și noi, ca ei.
Desigur că, privite acum, cu ochii viciați de progresul tehnicii (dar regresul societății), programele de atunci ar putea părea, poate, puerile. “Fabrica” în care ele prindeau viață rămâne insă pentru noi – cei care am avut șansa să “știm”, nu să “auzim” cum au stat lucrurile – un etalon al unei lumi de poveste, din care, pe atunci, fiecare visa să facă parte…