Marina Almășan: …și eu vorbeam, iar Victor cânta de undeva, de după umărul meu stâng..
Am mai supraviețuit unei lansări. Deloc ușoară nici asta. Cartea este aceeași – același “Ceas al iubirii”, despre acelasi Victor – al meu preț de 16 ani – despre aceeași iubire – a noastră, preț de 15 – despre furtuni și soare, despre orgolii și neiertări, despre regrete tardive și călătorii către nesfârșirea spre care deocamdată el s-a hotarât primul să pornească…
Spre deosebire de prima lansare – cea de acum o lună, din ajunul zilei de naștere a lui Victor jr ( ca mamă, cei 25 de ani mi s-au părut a fi o vârstă numai bună pentru a o marca printr-un gest special), aceasta a fost una ceva mai…gălăgioasă. Mai multă lume, mai pestriță ( ca la Târg!) , un singur numitor comun însă : am reușit sa adun în jur o sută de suflete dintre cele mult mai multe care l-au prețuit pe Victor, i-au iubit muzica, i-au fredonat cantecele, i-au ascultat interviurile, au râs la glumele lui, i-au iertat eventualele greșeli pe care, ca tot omul, le-a lăsat și el sa-i scape…
Pentru ei, pentru toti cei de ieri – faimoși sau ilustri anonimi, intamplarea de la Bookfest a fost..o mică poveste de sâmbătă , ratacită printre treburi casnice, plimbari in parc, o bere cu prietenii sau o vizită la socri. Pentru mine însă a fost mult mai mult : a fost din nou o chinuitoare întoarcere în timp, in lumea iubirii mele, înfășurată în cântecele lui Victor, sau ale noastre împreună, cantece care odinioară răsunau in casă, amestecandu-se cu vocile cristaline ale copiilor nostri, pe atunci atât de copii… Dar, o stiți și voi, nu întotdeauna întoarcerile în timp îți păstrează zâmbetul pe buze. Și chiar dacă rutina profesiei și experiența micului ecran reușesc să mascheze emotiile interioare, ele există, sunt acolo, se zvarcolesc în tine, răvășindu-ti linistea pe care te amăgeai că, în sfârșit, ai dobandit-o… “- Cred că ați făcut amândoi o mare greșeală, despărțindu-vă!” – a răsucit doctorița Monica Pop, în mod public, cuțitul în rana-mi încă nevidencată. Și din nou mi-am amintit de semnele pe care mi le transmitea Victor, în primii ani ai îndepărtării noastre si în ultimii, ai vieții sale. Le-am ignorat, cu bună știință, simtind ca astfel îl pedepsesc pentru pângărirea, prin trădare, a iubirii noastre… Dar nu era loc de lacrimi, la lansarea mea de ieri; iar rolul de moderator al acesteia m-a salvat – pentru a câta oară, oare?- de la a cădea în prăpăstii. Și atunci m-am bucurat să-i prezint și ascult, pe colegul Doru Ionescu, cel care l-a avut de atatea ori invitat pe Victor, in emisiunile sale muzicale de la TVR, pe talentata Sanda Ladosi, pe care Victor o prețuia atât de mult si care i-a interpretat, alături de Marcel Pavel, una dintre cele mai frumoase melodii-generic de emisiuni (“Mulțumesc!”) , pe combativul Dumitru Pelican, care a evocat spiritul de luptator al colegului sau de partid, pe sensibilul jurnalist Adrian Artene, care mi-a oferit, din nou, una dintre cele mai emoționante prefețe la cartea mea. Și pe cei din Galeria Rapid. Minunații oameni al caror nume personale se pierd în cel al celei mai spectaculoase galerii sportive din țară, cei ce le-au demonstrat, in atâtea rânduri, colegilor de breasla ai lui Victor ce înseamnă de fapt adevarata prietenie, adevaratul respect și adevărata prețuire a omului Victor și a muzicii sale. In imensitatea halei in care a respirat, preț de 4 zile, Târgul BOOKFEST, a rasunat , cantat de toți cei prezenți, imnul Rapidului, unul dintre cele mai populare cantece semnate “Victor Socaciu”.
…S-au spus multe lucruri frumoase ieri, la lansarea cărții mele…Dupa ani în care presa ne-a biciuit, vânturând dezinformari grosolane pe marginea unor lucruri intime din viețile noastre, am trăit fericirea că, în toată această perioadă, fiul nostru, al meu și al lui Victor Socaciu, copilul nascut dintr-o mare iubire și lăsat fără tată de oamenii haini care au profitat de vulnerabilitățile unui om suferind, a putut afla cât de special a fost părintele sau, cat de frumoasă a fost familia in care a crescut 14 ani și cine sunt cei care l-au iubit cu adevărat pe tatăl său…
…și după ce mi-am risipit sufletul prin autografe, am rasuflat usurată încă o data, privind către cupola uriașei incinte în care spiritul lui Victor a reînascut, iată, pentru încă o oră.. Si dincolo de ea, de cupola îmbracată în prozaice lămpi cu neon, am ghicit vazduhul acela albastru, spre care s-a ridicat sufletul lui Victor, purtând cu el iubirea noastră și pașaportul către nemurire…