Meșterul care poartă aripi

Unii îi zic Pietraru, nume de îndeletnicire sau poreclă, uitând că pe omul blond, cu privire de anahoret, cuminte în vorbă, îl cheamă în acte Gheorghe Dobre și are o identitate confimată de primărie și care a răspuns astfel la cataloagele armatei, pe când armata era o obligație patriotică și nu devenise ocupație mercenară. Pietrarul Gheorghe din Tisa, primul sat cum intri în comuna Sângeru, venind dinspre oraș, locuiește sub pădure, acolo unde au trăit și părinții lui, cu cei patru fii, din care doi au pierit mari, la casele lor, lăsând în urmă copii. Gheorghe are și el două fete, una e la liceul Caragiale din Ploiești, Alina-Elena, iar Ionela-Luiza e la școala din Sângeru, copile cuminți și educate.
Am ajuns la el rugându-l să-mi cioplească șindrile de piatră pentru a poartă românească, așa cum sunt cele faimoase din lemn în Maramureș. Numai că eu o fac din piatră și muncesc pe apucate, la ea, din toamna trecută, îngăduit de geruri și întrerupt de intemperia meșterilor care pleacă atunci când te aștepți mai puțin, zidind prin Normandia, chiar dacă și eu îi plătesc ca și acolo. Firește că buzunarul meu suferă adesea de neputințe, dar refuz cu îndârjire colaborarea cu politica și fondurile europene, accesibile pentru un astfel de proiect . Nu vreau, am zis, ca pe gardul meu să-și atârne cineva izmenele politice, lăudându-se cu truda mea de ani, iar UE să facă altora danii. Poarta maramureșeană din lemn devine, la Muzeul Pietrei din Sângeru, poartă prahoveană din piatră, cu brâuri sculptate, cu funia dacică cioplită în calcar pe stălpi și arcade, cu sori arhaici și romburi. Acoperișul va fi din șindrilă de piatră. E o ambiție și un vis pe cale de a se împlini, donând obștii și culturii române încă o dovadă a genei artistice aflate în ungherele sufletești ale poporului care l-a dat pe Brâncuși. Gheorghe mă privește cu vinovăția omului de bun simț care ar vrea să-ți fie de folos dar nu poate. Mai spre vară, când se va încălzi, va încerca, fiindcă piatra se taie cu joagărul sub apă, dar omul vine după o operație dificilă, cu extirparea unui rinichi care prezenta o tumoră. Merge adesea la analize, iar o răceală venită de curând îi face vocea joasă.
Îmi arată o piatră, așezată lângă altele, în spatele curții. A găsit-o în pământ, în pădure, dintr-o întâmplare. E, ceea ce specialiștii numesc, trovanți. Eu le spun, la Muzeul Pietrei, unde am început de câțiva ani să construiesc o secțiune specială, a Pietrelor cioplite de Dumnezeu, așa le zic sculpturilor făptuite de ploi, vânt și apele timpului care rod încet, în milenii, iscând chipuri și forme stranii. Piatra pe care mi-o arată Gheorghe, cât un copil în leagăn, e dintr-o rocă tare, gresie, pe care scuptorul-om nu o poate lucra cu dalta niciodată. Are, cu netezite linii și rotunjimi, forma perfectă a unei cruci. E o cruce veche de milenii, mai veche decât răstignirea, de o seamă cu Dumnezeu tatăl. Cât ceri pe ea Gheorghe? – învățat fiind eu cu lumea care a pierdut obiceiul de a dona , chiar dacă Muzeul Pietrei e și al lor și unii din sat se miră să vadă turiști care vorbesc străinește venind să-l viziteze și se mai miră că intrarea e liberă iar eu, întrerupându-mi lucrul la romanul care m-a apucat vârtos și nu mă eliberează, găsesc timp să povestesc. Cât face? Acum vreo cincisprezece ani, când încă nu adunasem mii de pietre cioplite de țărani, de prin toate satele, unii mi-au vândut un colac de fântână pe care, am aflat mai apoi, îl furaseră chiar dintr-o fostă vie a buncului meu. Îmi vindeau și mi-au vândut, îmbătându-se de bucurie până seara târziu, la crâșma din sat, că ”m-au tras în piept”, un bun al meu. Gheorghe zice, cu calmul lui, că nu vrea pe piatră decât o carte a mea. Să-i scriu ceva ca să o lase fetelor. Aveam în mașină un exemplar din ”Cartea fără nume”, ultimul meu produs editorial. I-am scris, rezemat de poarta lui, o dedicație. M-a impresionat prin bucuria luminoasă a chipului, care a iscat în mine bucurie. Gheorghe citește de mic. El face și munca de dascăl al bisericii în Tisa. Cum ai ajuns în biserică, Gheorghe? Am citit Biblia de mic, zice. Tata era un om credincios. În credință am crescut și eu.
Am plecat de la casa lui ducând la subsuoară crucea de gresie tare din subsolurile pădurii, pe care am plantat-o deja în Muzeul Pietrei, între alte pietre cioplite de dalta anilor fără număr care curg și netezesc vecia. Cele două brațe ale răstigninirii sunt rotunde, ca niște mâini care pleacă din umerii stâncii și încearcă să se facă aripi.

Lucian Avramescu