Moartea scriitorului Lucian Avramescu m-a pus pe gânduri

Ieri s-a nimerit să scriu, pe scurt, un text care înghesuia discuția mea cu dascălul pensionar din sat, un om gâlcevos, certat cu politica mai ales. M-a informat, lungind vocalele ca o vioară care cânta Balada lui Ciprian Porumbescu, cu o tristețe care arăta că-i murise cineva drag și apropiat, iar el lunecase în doliu, că Bunul Simț a decedat, nu mai e printre noi. Eu l-am întrebat dacă decedatul are și o poreclă, fiindcă la noi, la Sângeru, oamenii se știu mai degrabă prin nume care nu figurează în catastifele primăriei. Am convenit – după ce profesorul s-a gândit nițel – că-i putem zice și Omenie. E o pierdere uriașă pentru poporul român, poate cea mai dureroasă, am oftat amândoi, întrecându-ne în exemple trăite.

Înainte de a pleca la tiparnița din oraș, să-mi ridic romanul, am scris, la rubrica mea de editoriale, pe care o țin de ani la AMPress, textul ”Doliu. A murit, fără bocete, cea mai importantă valoare a României” , referindu-mă, firește, la decăderea  gramului de aur al omeniei din dreptul de a fi. Cum de au înțeles unii că mortul sunt eu, care scriam textul, nu știu, dar la scurtă vreme am fost sunat mai întâi de un nepot, inginer, cu care n-am vorbit de multă vreme. Mi-a zis cineva, o iubită, că ai murit și am vrut să verific, spune el, ca de obicei relaxat. Ai murit? Nu cred că am murit, zic. Sper ca infirmarea veștii să nu te întristeze! Am râs amândoi. Apoi au venit telefoane de la prieteni care primiseră informația de la ”cititorii de pe Facebook”. Îi simțeam bucuroși fără pricină și stânjeniți. Bucuroși că mă auzeau. Stânjeniți că se luaseră după dâra unui zvon de care mă făceam, pesemne, și eu vinovat. Editorialele mele – că așa cere grafica paginii – au deasupra, moț, și poza mea, ca o confirmare de autenticitate. Scriind despre moartea Bunului Simț, unii au crezut – flatându-mă – că eu aș fi acela, ceea ce-mi pune pe făptură o coroană stânjenitoare, fiincă am mai și ciobit-o.

Azi m-a sunat un amic din politică, unul din puținii pe care-i mai am. E senator și mergea la o acțiune duminicală în circumscripția lui de care se îngrijește ca un tată și ca o mamă, împotriva a ceea ce obișnuiesc alții. Vorbim vorbe ca între vechi prieteni. Simt că-mi ascunde ceva care-l frământă și dă ocol subiectului, cu o diplomație care nu încape între noi. Îl întreb eu, tranșant. Adrian, nu cumva ai aflat și tu că am dat colțul? Am aflat, dar citind textul semnat de tine, mi-am dat seama cum stau lucrurile. Unii citesc doar titlurile. Te-am sunat că mi-era dor să te aud. Și mie.

Distribuie prietenilor

Îmi citesc, cu încântare, romanul de dragoste și de viață, cu bolovănișuri și încercări dramatice, între personajele căruia mă înghesui și eu. Acolo, personajul Lucian Avramescu trece de câteva ori foarte aproape de moarte și nu era o eroare de Facebook. Ieri unii mi-au pus lumânări și le mulțumesc pentru onoarea de a mă considera sinonim Bunului Simț și o valoare națională. Ei mă ajută să nu mai fiu, ca mai mereu, excesiv de modest. Poate că am merite dacă unii, chiar mulți, au vărsat o lacrimă la presupusa mea moarte. O doamnă mi-a mărturisit că a plâns toată noaptea, ceea ce m-a determinat s-o mângâi cu vorba și să-i spun că mă voi strădui să nu mor curând. Oricum, am zis, te-aș fi sunat să-ți spun! Nu muream așa, de capul meu!

Moartea mea de ieri, care a zburat cum zboară, fără aripi, zvonurile, m-a ajutat să înțeleg că merită să trăiești pentru oamenii dragi și nu merită să mori pentru a da satisfacție dușmanilor. Îmi voi lansa curând, încă nu știu unde, romanul pe care-l aștept de când eram copil, în clasa a IV-a, și visam să ajung romancier. Acum îl citesc, răsfățat în balcon, lângă o ploaie care se preface că vine, de parcă n-aș ști această carte.Trec pagină după pagină, invidiindu-l cu dragoste pe autorul care n-a murit. Cele bune!
Lucian Avramescu