Morții vii

   lucian-avramescu Sâmbăta Morților. Satele, mai ales, plimbă în coșuri de răchită, platouri și farfurii cu colivă, toate ornate frumos, pentru că morții au și ei dreptul o dată sau de câteva ori pe an, la un festin îngrijit, cu acuratețuri și atenție la detaliu. Coliva, înflorită cu desene și asortată în vârf la proeminența unei mărgele fondante, bate drumul bisericii și apoi al cimitirului. E împărțită apoi cu lingurița apropiaților, membrilor familiei și, dacă mai rămâne, unor cerșetori aschilopatici, din cei care așteaptă, ca morții, un an, Sâmbăta cu milostenii. O văduvă care a rezumat până la dispariție doliul, măritându-se cu repetiție, fără acte, după dispariție regretatului, face cele mai frumoase colive din sat, ca și o noră care își pomenește înlăcrimată soacra pe care a detestat-o violent cât a fost vie și a făcut tot ce-a fost posibil să-i grăbească trecerea la cele veșnice,  vrednică de coliva pomenitoare și înscrierea în pomelnic. Am trecut și eu, de mână cu fiica mea cea mică, singura sângereancă dintre copiii mei bucureșteni sau bucureșteniți, pe la morminte, unde Luciana, cu deprinderi pe care eu nu le am, a stropit mormintele bunicilor ei și străbunicilor, iar acasă și-a tratat cu colivă colega de școală Claudia, crescută de o bunică după ce mama, cu care tată-său s-a întors din Turcia, turcoaică get-beget, a părăsit-o, evadând în alt sat unde a mai făcut, cu alt soț, câțiva turci mici. Datina, observ, se ține, e neîntreruptă, ocolindu-mă, fiindcă niciodată n-am fost în stare să fac aceste lucruri, împărțind când am găsit un om sărman, chiar dacă nu s-a nimerit în ziua anume rostuită din calendar și făcând bine de câte ori s-a  nimerit să pot. Dumnezeu să-i ierte! Dumnezeu să-i ierte! – răspund, convins fiind că ai mei n-au făcut rele care să se ceară iertate, dar așa e datina și dacă n-o împlinești, toate babele se uită strâmb la tine.

      Pe drum, venind de la cimitir, m-am întâlnit cu amicul meu, dascălul de română, pensionar. Mă așteptam să-l descopăr iluminat de o semnificație care să-i potolească acrimile politice. Ce zici de ăștia? Numai de bine, zic, Dumnezeu să-i ierte! – crezând că vorbește, fiind Sâmbăta Morților, de morți. Lasă morții! – zice. Eu vorbesc de morții-vii! Da, la biserici există două racle rezemate de peretele exterior. Pe una scrie Morți, pe una Vii. Se pun lumânări în ambele. N-am priceput niciodată de ce se pun lumânări la Vii, chiar după ce o doamnă cu școală mi-a explicat că ea își pune singură lumânare fiindcă, mai târziu, nu se știe. Da, ar fi o explicație dar tot n-o iau de bună. Eu îi pomenesc doar pe morți, pe morții mei dragi.

Distribuie prietenilor

     Profesorul nu are în cap, însă, biserica și rânduielile popești. El e în gâlceavă de când îl știu cu politica. Morții-vii? Cine-s ăștia? – mă arăt eu nedumerit și chiar intrigat. Morții-vii suntem noi, se răstește la mine dascălul. Tu ești și, dacă te încălzește cu ceva, eu sunt tot un mort-viu! Așa mai merge zic. Începi să semeni cu un amic de Facebook, nervos că nu fac un partid, că nu chem masele la luptă și care mă ceartă zilnic pentru că pierd vremea scriind cărți și poezii fără temă militantă. Nu vreți să vă luați voi doi? Ne despărțim ca de obicei. El, nervos că nu-l înțeleg, eu, bine dispus că, iată, într-o zi mare, pe lângă morți și vii, cineva a mai inventat o categorie în care ne-a introdus pe noi toți, ăștia de ne mișcăm încă pe pământ, împinși de manivela picioarelor personale. Mă, a strigat el neacademic, de la distanță, încât l-a auzit  toată suflarea de pe uliță, ”suntem un popor de morți-vii, sau de vii-morți, ia-o cum vrei!”

     Ciudate și nedrepte vorbe. Dar dacă o fi având, pe undeva, dreptate? Phiu, iartă-ne Doamne!

     E totuși, Sâmbăta Morților. Dumnezeu să-i ierte și pe cei care-au greșit și pe cei care n-au greșit, pe morții mei și pe morții voștri.