”Mortul miroase urât! ”

lucian-avramescu Prietenul care mi-a relatat câte ceva despre ”recompensele” de necazuri pricinuite de copil părintelui care s-a străduit să-l crească om a revenit azi cu un telefon. Citise textul meu publicat mai jos, cu un titlu legat de plânsul părinților. Ai prins, dar n-ai prins tot! Era un reproș. Mai era supărat și pe unele comentarii. Îți mai povestesc o întâmplare, zice. Tragi tu și cititorii tăi ce învățăminte aveți chef. Eu n-am chef de învățat nimic, zic la rându-mi. L-am ascutat. Am lucrat mulți ani cu un om care a ajuns în război în Germania, când războiul se termina. Oricum, a prins destul pentru a rămâne fără ambele picioare. A trăit și a muncit pe niște bulumaci din lemn care-l ajutau la mers. A făcut și crescut șapte copii. Așa infirm cum era I-a crescut cu drag și cu sudoare multă, într-o mahala a Bucureștilor. S-a prăpădit când copiii erau mari, unii având la rândul lor copii, după ce i-a murit întâi nevasta. Le-am dat și eu niște bani pentru înmormântare, zice amicul meu. Bine, zic, e un personaj special acest tată. Sunt și alții ca el. Nu înțeleg legătura cu ce mi-ai povestit acum două zile. O să înțelegi imediat.

Am fost să pun și eu o lumânare la capul defunctului, care fusese adus, cu o seară înainte, de la morga spitalului, continuă amicul cu o voce chinuită de aminitirea care-l răscolea. Am mers la micuța lor casă, pe care  o  știam bine. O babă din zonă mi-a spus că mortul a fost dus direct la bisericuța din apropiere. A stat încuiat toată noaptea, fiindcă nimeni nu l-a privegheat. De acolo îl duceau direct la groapă. Am ajuns la capelă. Mortul era pus, cum era el cu picioarele demontate, într-un sicriu prea mic, iar corpul ieșea în afară peste puterea de închidere a capacului. L-am întrebat pe băiatul lui mai mare, care fuma afară, cum o să-l înmormânteze în halul ăsta. Mi-a zis să nu mă formalizez. Rămâne sicriul nițel desfăcut. Și așa și așa tot putrezește! De ce nu l-ați adus întâi acasă? – am mai întrebat. Ținea la casa voastră, în care v-a crescut și pe voi. Îl opreați  așa, de rămas bun, o oră. ”Mortul miroase urât! Ce matale nu știi!” M-a șocat că tatăl lui nu mai era tata, ci  ”mortul!”.

Am plecat îndurerat. Am aflat apoi că un nepot al defunctului, care lucrează în Germania, acolo unde bunicul și-a pierdut picioarele, a comandat alt sicriu și înainte de a pleca la cimitir, l-au înlocuit pe cel încropit aiurea din câteva scânduri. Asta am vrut să-ți mai spun despre copii, fiindcă eu știu cum s-a chinuit să-i crească amărâtul ăla. S-a lăsat iar o lungă tăcere în telefon. Poate că ar fi trebuit să spun eu ceva. N-am spus. Mă gândesc și acum dacă nu cumva întâmplarea e din alt șir de povești adevărate, nepotrivită pentru portretul de urmași. Aici e vorba de educație, până la urmă. De…De ce? De nimic fiindcă și nimicul face parte din viață și din moarte. Morții miros într-adevăr urât. Iar fiul, fiii au găsit de cuviință că n-are rost să prăpădească moștenirea compusă  din două odăi și-o tindă cu un miros care iese greu. Iar mirosul de tată mort ține mult. Unora le e dor de mirosul tatei chiar dacă s-a prăpădit de când lumea. (Lucian Avramescu)