Nicolette Orghidan: De multe (chiar foarte multe) ori vorbim cu privirea

De multe (chiar foarte multe) ori vorbim cu privirea; ochii ne articulează fiecare sunet, este capacitatea noastră extraordinară de a ne face auziți. Incapacitatea unora din jurul nostru de a ne auzi, nu este un defect, e mai degrabă o dorință de a ne stimula să „glăsuim” , iar Baudelaire se spune că de multe ori vorbea cu…ochii. Nu înțelegem la timp ce ne oferă viața ” așa, pe felii; nu ne dă însă și cuțitul-minune cu care mai putem tăia o felie. Din ea, desigur. „Înțelege-o pe asta, pe care ți-am dat-o acum, lasă tăiatul”, pare că ne spune puțin supărată.

Murim „ nițel în fiecare noapte”? Nu prea cred: mai degrabă renaștem în fiecare noapte pentru a ne înfățișa lumii. Noi și ea, lumea. Cu saltimbacii ei, cu durerile ei. Noi…cu ale noastre priviri, uneori mai expresive decât sunetul oricărui cuvânt. Și zorile (sau zorii, oare cum o fi mai corect spus?) vorbesc cu ochii. Îi mijesc așa, la început, să vadă dacă s-a mai schimbat ceva în jur, apoi îi deschid de-a binelea cuprinzând lumea.

Ei, de data aceasta, zorii cuprind „pe felii” lumea, și desigur o luminează tot pe felii. Noi, depinde de felia de viață pe care ne aflăm reușim să le primim, dar și să le înțelegem lumina. Că ce fu la început: lumina sau întunericul? Și mai ce fu la început: cuvântul? Dar noi, noi unde eram? Eram cu …privirea?

Distribuie prietenilor

Da, de cele mai multe ori rămâne comoara de preț de care nu se poate atinge nimeni : privirea. Ea vede pe zori când vin, și știe că de fiecare dată, pentru fiecare dintre noi sunt buni. Și de-asta îi iubim.