Doctorul unui spital dintr-un târg moldovenesc, n-am reținut care, se plânge pe Facebook autorităților că-l bat țiganii. Nu mai am curajul să profesez. Vine unul zgâriat și eu trebuie să-l cos sub supravegherea a șaptesprezece veri și nepoți și persoane gălăgioase cu fuste care-mi transmit că-mi iau gâtul dacă nu-l repar cum trebuie. Cam asta ar fi știrea, pe care mi-o povestește telefonic doctorul veterinar Petcu, din Pantelimon, norocos că el repară vietăți cu patru picioare care nu se coalizează și nu atacă în gașcă. Doctorii, între care am numeroși prieteni, majoritatea cu catedre universitare și prestații științifice de care a luat cunoștință Europa, trec azi prin cea mai blestemată perioadă a existenței lor profesionale. Cârdășiile unor manageri instalați în funcții pentru plecăciunile politice executate fără cusur, cu bandiți gen patronii HexiPharma, s-au mutat ca păduchii pe halatele celor care operează și sunt găsibili în spital, de la 6 dimineața până la miezul nopții, făcându-și onest meseria.
Am dezbătut textul aproximativ transmis de amicul meu, prin care un doctor spune că pleacă din spital fiindcă îl bat țiganii, cu un distins profesor doctor pe care l-am cunoscut azi. Am perfectat datele unui interviu și am avut un mic răgaz să schimbăm impresii. El nu se teme de țigani și nici de alți indivizi agresivi, fiindcă agresivitatea a cuprins toate etniile, ci de o statistică făcută de laboratoare și catedre din care rezultă că 1600 de medicamente esențiale pentru boli grave, cum ar fi cancerul, au dispărut, cu consimțământ oficial, de pe piața farmaceutică româneasă. Înlocuitorii n-au legătură cu originalul rămas uitat, în țara și fabrica de baștină, iar spitalele tratează moartea cu mâinile goale. Dezinfectanții dușumelelor devin fleac față de amploarea altor anomalii asasine. Ideea ieftinității bate eficiența medicală, iar pe dedesubt se petrec aranjamente întunecate. Doctorii, unii bătuți de rudele furioase ale pacienților, sunt bătuți și de statul care-i fură și oropsește profesional.
Un alt distins și minunat doctor, de copii de astă dată, profesor universitar și membru al unor foruri științifice de anvergură, întors de curând dintr-o țară străină, unde a participat la un congres, îmi arată o hârtie. Poartă parafa unei instituții, ierarhic, superioare, în care i se cere – mă holbez și nu-mi vine să cred – să relateze, ”în termen de 30 de zile”, în scris, ce a făcut acolo. Nu i se cere, direct, să spună cu cine s-a întâlnit și nici dacă ”a militat pentru socialism” cu prilejul oricărui dialog, inclusiv la o bere, dar nici departe nu-i mesajul. Cui îi trebuie? Ce să facă Universitatea cu paginile amicului meu, profesorul? Sau, ca pe vremuri, hârtia curge mai departe, pe rigole pitite, cu ”andrisant” intuit?
Au, doctorii, cei mari pe care-i mai avem pe aici, destule necazuri. Mărturisite și nemărturisite. Cine se ocupă să le rezolve? Presa, care agață câte un subiect, dă și ea cu pixul și cu parul până leșină acel subiect și, nu o dată, nimerește la întâmplare.
Am asistat, cândva, la Ploiești, la un proces în care zece etnici romi, așa se cheamă acum, cotonogiseră o asistentă, trei brancardieri și un doctor care scăpase mai ieftin, încuindu-se în closet. Îl cunoșteam pe unul din agresori. Ce dracu ai făcut măi tâmpitule, l-am întrebat? Păi mi-era frică să nu moară bunicu-meu! Păi bunicu-tău, care are 80 de ani, e viu, reparat chiar de doctorul pe care l-ai bătut tu. L-am alergat, zice, nu l-am bătut! Doctorul, conform mărturiilor din proces, scăpase doar cu un șut în coaste, aplicat prin încheietura ușii.