Pe 13 octombrie a fost Ziua Dramaturgiei Române. Sărbătoarea a fost stabilită printr-o lege inițiată de foștii parlamentari ALDE Varujan Vosganian și Ion Hadârcă. Acesta din urmă este poet, jurnalist, editor și politician originar din Republica Moldova, fost membru al parlamentului de la Chișinău și, ulterior, al Senatului României (2016-2020).
Legea a fost adoptată în 2019 și încă n-a fost abrogată. Și nici trimisă spre examinare la Comisia de la Veneția, ca reglementare suspectă de suveranism.
Data a fost aleasă în amintirea premierei spectacolului „O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale, care a avut loc în acea zi de calendar a anului 1884, la Teatrul Național din București.
Inițiatorii legii au propus această dată având în vedere că, „peste ani, comedia lui Caragiale a devenit cea mai cunoscută piesă din întreg repertoriul dramaturgiei naţionale”. După premieră, a avut 11 reprezentaţii consecutive pe parcursul a trei săptămâni. Un succes uluitor în epocă și nepieritor în timp.
Muzeul Național al Literaturii Române a serbat Ziua Dramaturgiei prin mai multe evenimente, între care și lansarea unei cărți inedite, realizată prin stăruința regizorului Mircea Cornișteanu. Cartea, apărută la editura muzeului, cuprinde scenariul și decupajul regizoral pentru ceea ce trebuia să fie un film de lung metraj pornind de la intriga din „Scrisoarea pierdută”, dar fără a se rezuma la aceasta. Scenariul literar aparține lui Titus Popovici și Mircea Cornișteanu, acesta din urmă realizând și decupajul regizoral, partea cea mai tehnică și mai migăloasă a realizării oricărui film.
Un volum cu asemenea cuprins este o apariție editorială mai rar întâlnită. Ni se propune să vedem un film citindu-l. Nu prea se găsesc amatori pentru astfel de experimente. În vremurile noastre nu se găsesc amatori nici pentru lectura cărților obișnuite, darmite a filmelor care pot fi doar „citite”.
O astfel de carte e pentru profesioniști, nu e pentru publicul larg. Pariul celui care a avut ideea și al celui care a realizat-o – regizorul Mircea Cornișteanu și, respectiv, profesorul Ioan Cristescu, directorul general al Muzeului Literaturii – a fost dublu: să facă restituirea unui fapt de istorie literară și, pe de altă parte, să arunce mănușa către toți cei care se pot implica în realizarea în premieră absolută a unui tablou cinematografic cuprinzător al lumii caragialiene.
Lansarea cărții a prilejuit devoalarea „istoriei pierdute” a scenariului care este regăsit acum între coperțile volumului.
La începutul anului 1990, acad. Răzvan Theodorescu, pe atunci director general al TVR, le-a solicitat lui Titus Popovici și Mircea Cornișteanu să facă o propunere pentru un film tv. Propunerea acestora a fost pentru un film despre lumea creată de Caragiale, pornind de la „O scrisoare pierdută”. Au realizat scenariul și decupajul regizoral, care au fost aprobate la începutul anului 1992. S-au plătit chiar și drepturile de autor. Au continuat preparativele pentru începerea filmărilor – stabilirea distribuției, schițele de costume, prospecții pentru locații etc.
Dar la începutul anului 1993, la conducerea TVR a fost numit Paul Everac. Acesta a stopat producția filmului, motivând decizia „din varii motive”. Varii motive nu însemna, însă, un motiv. A urmat un scandal de presă împotriva lui Everac, dar acesta și-a menținut decizia și producția filmului n-a mai fost continuată.
În anul 2005, conducerea TVR a fost preluată de Tudor Giurgiu. Acesta a inițiat un concurs de scenarii pentru realizarea a cinci filme TV de lung metraj. Regizorul Mircea Cornișteanu s-a înscris la concurs cu același scenariu al „Scrisorii pierdute”. A câștigat, dar tot degeaba. Niciunul dintre cele cinci scenarii câștigătoare nu s-a mai transformat în film.
Există multe puneri în scenă ale „Scrisorii pierdute”, la diferite teatre, în diferite epoci, cu diferite distribuții. Dar nu există niciun film. Ceea ce s-a putut și uneori se mai poate vedea pe micile ecrane sub titlul „O scrisoare pierdută” sunt spectacole de teatru filmat, dar nu filme propriu-zise.
La 30 de ani de la scrierea scenariului, regizorul și co-scenaristul Mircea Cornișteanu mai face o tentativă. Scoate din sertar scenariul și decupajul regizoral și le arată lumii. „Ar putea, cine știe, să intereseze pe vreun producător sau pe cine știe ce regizor (pentru că eu, la vârsta mea, nu mai am energia necesară să fac un film) care să încerce temerara acțiune de a-și pune semnăturile pe primul film adevărat inspirat din opera fundamentală a lui Caragiale. În cazul în care ipoteza de mai sus s-ar adeveri, sunt oricând gata să lucrez împreună cu ei la îmbunătățirea scenariului și a decupajului regizoral în funcție de evoluția societății, a moravurilor și a lumii în general. A bon entendeur, salut!”, lămurește lucrurile maestrul Cornișteanu, pe coperta IV a cărții.
Episodul editorial de la Muzeul Literaturii a alunecat într-o dezbatere pe teme mai vechi sau mai noi. S-a vorbit despre cât de invidios și egocentrist era Everac, despre personalitatea „controversată” a lui Titus Popovici, despre cât de opac este Centrul Național al Cinematografiei și dezinteresat este Ministerul Culturii etc etc.
Referirile la carte ale maeștrilor Mihai Ispirescu și Dinu Grigorescu, ploieșteni de-ai lui nenea Iancu, aflați printre decanii de vârstă ai culturii române, au fost veritabile eseuri de istorie literară. Matei Vișniec, dramaturg, scriitor și jurnalist francez de origine română, clasic în viață al cărui nume a fost preluat deja de Teatrul Municipal din Suceava, înființat în 2016, a încercat să tranșeze încă o răfuială ad hoc cu trecutul regretaților Paul Everac și Titus Popovici.
Muzeul Național al Literaturii rămâne, din fericire, o instituție rară, cu sensibilitate și respect de neclintit față de creația literară națională.
Revenind la cestiune, vorba onorabilului Trahanache, posibilitatea unui film inspirat de capodopera lui Caragiale ar merita mai multă atenție. Inclusiv din partea celor care au bani și-l iubesc pe Caragiale. Din partea instituțiilor statului puține speranțe.
În acest an s-au împlinit 170 de ani de la nașterea și 110 de la moartea marelui dramaturg. Era un bun pretext calendaristic pentru ca vreo instituție culturală să fi pregătit din vreme lansarea unui film într-un astfel de an. Iohannis a serbat cu fast 20 de ani de la înființarea DNA. Dar niciun cuvânt despre acest „an Caragiale”.
Caragiale a publicat „Scrisoarea pierdută” în 1884, pe când avea 32 de ani. Partidul Național Liberal se înființase abia în 1875, iar Partidul Conservator în 1880. Cum de cunoscuse atât de bine melicurile politicienilor, într-un timp atât de scurt?
În 2024 vor fi alegeri de tot felul. Și se vor împlini 140 de ani de la premiera fulminantă a „Scrisorii pierdute”. Înainte de a merge la vot, o vom revedea oare sub forma unui film de lung metraj?
Ia scenariul, neamule!
